Ce ati dori sa imi transmiteti?

duminică, 21 august 2011

Partea a 22 - a

   Intr-adevar, ei erau. Ochii imi erau deja umeziti in clipa in care mama alerga sper mine si ma lua in brate. Cu siguranta nu intelegea prea bine ce se petrecuse in tot acest timp in care lipsisem de acasa, dar o recunoscuse pe Elena si cred era mai linistita ca era langa mine acum. Tata isi exprima la fel de greu sentimentele precum il stiam de atata timp, dar imi puteam da seama ca imi dusese si el dorul.
   - Esti bine, draga mea? m-a intrebat mama de indata ce am ramas singure in camera, in timp ce tata aducea inauntru bagajele mele. Ma bucur ca s-au gandit sa-mi aduca cateva haine, mai ales ca majoritatea pe care le aveam erau murdare. 
   - Da, mama. Nu era o minciuna. Eram bine acum, desi nu as fi putut spune acelasi lucru cu cateva zile in urma.
   - Nu-mi vine sa cred ca am vazut-o pe Elena. Mi-a povestit in mare prin ce ai trecut...ingeri, demoni. Mi se parea imposibil...pana mi-a aratat aripile. Sunt minunate!  
   - A fost o surpriza si pentru mine. Ce este mama? De ce ma privesti asa? S-a intamplat ceva? Privirea ei trada multa suferinta si neincredere. Raspunde-mi! 
   - Imi pare rau ca trebuie sa afli astfel. Daca ar fi fost dupa noi nu ai fi aflat niciodata, dar Elena m-a rugat. Sa stii ca vei fi mereu fiica noastra, unica noastra fiica.
   - Ce vrei sa spui cu asta? Nu inteleg.  
   - Nu suntem parintii tai naturali, Caroline. Jonas te-a gasit la usa casei noastre, cineva te lasase acolo. Aveai cateva luni atunci. In paturica care te invelea am gasit o scrisoare, o am la mine si ti-o voi arata. Din momentul in care te-am vazut, am stiut ca vei fi copilul nostru. Iarta-ma ca nu ti-am spus...imi era teama ca ne vei parasi...   
   Nu-mi venea sa cred ceea ce auzeam. Fusese greu pentru ei sa pastreze secretul atata timp, dar simteam ca sentimentele fata de mine erau cat de poate de sincere.
   - Nu conteaza, mama. Asta e motivul pentru care tata nu indrazneste sa intre in camera? 
   - Ii este si lui la fel de frica...sper ca ne vei ierta.
   - Mama! Parintii mei m-au abandonat, nu m-au vrut. Nu ma intereseaza. Voi sunteti parintii mei acum. 
   - Nu te-au parasit, scumpo. Au fost ucisi. 
   - Poftim?
   - Uite scrisoarea. 
   Am despaturit foaia de culoare bleu deschis pe care mi-a intins-o mama si am inceput sa citesc cu voce tare mesajul ce era scris pe ea cu litere ingrijite, usor inclinate. 


      Draga doamna,

    Imi pare rau pentru ceea ce voi face, insa nu am de ales. Aceasta este fiica mea cea iubita pe care sunt nevoita sa o parasesc inainte de vreme. Sotul meu a fost ucis in urma cu 2 zile si sunt sigura ca cei care au facut-o vor veni sa ma caute si pe mine, de aceea inainte sa se intample vreau sa ma asigur ca dragostea mea, Caroline, este in siguranta. 
   Va rog din tot sufletul sa aveti grija de ea ca si cum ar fi fata dumneavoastra, deoarece este deosebita si are un destin maret pe cale sa se indeplineasca. Stiu ca suna incredibil, dar are in manutele acelea mici pe care le vedeti soarta intregii omeniri. Sper ca va afla acest secret la momentul potrivit. 
   Va multumesc mult, 
                                      Mary 


P.S. Spuneti-i ca o iubim mult, eu si tatal ei si ca vom veghea asupra ei de acolo de sus. 


   Cam atat dura linistea mea. Un gand nou imi invada acum mintea. Trebuia sa aflu cine imi omorase parintii. Era datoria mea.