Proba 5 - Miez de lapte à la bunica

Ziua de astăzi a fost un chin. Cursuri peste cursuri, alergătura dintre stagiile din spitale și oboseala acumulată în exces, toate acestea îmi dădeau o mare durere de cap. Ajunsă în autobuz exact cu două minute înainte să plece, cu tensiunea crescută numai la gândul că voi pierde ultima șansă de a merge acasă, m-am așezat lângă o doamnă în vârstă care mi-a zâmbit ușor în timp ce mi-a făcut semn că locul este liber. Răsuflu ușurată, bucuroasă că voi putea să mă odihnesc puțin pe drum. Mi-ar fi fost imposibil să petrec tot drumul în picioare. Scot din geantă căștile și mi le înfund în urechi, dornică să mă relaxez puțin și să scap de manelele care urlă în difuzoarele autobuzului. Înăuntru văd și sandvișul pus de mine și realizez că nu am mâncat nimic de dimineață. Acum înțeleg de ce mă simt astfel de rău. 

Nu mai aștept mult și mușc din el, flămândă și bucuroasă că alesesem miezul de lapte și pastramă de porc. Gustul delicios al brânzei mă surprinde de fiecare dată, parcă aș retrăi un moment drag,  o experiență plăcută din trecut. Îmi amintește de vacanțele petrecute la bunica și mesele atent pregătite de ea în fiecare dimineață cu care mă răsfăța când mă trezeam. Ca și mine, ea adoră brânza și o folosește în toate combinațiile, care mai de care mai apetisantă, plină de magie. Parcă am din nou 3-4 ani și o însoțesc fericită, ținând-o de mână, spre autobuzul care urma să mă ducă la ea pentru prima dată. Grija care mi-o poartă o simt mereu că mă însoțește și mă invadează din interior când mă gândesc la ea, la vocea caldă și la râsul ei colorat, un râs care însuflețește întreaga încăpere în care se află. 

Nu am uitat cum mă legăna pe picioarele ei ca să adorm și mă ținea așa ore bune în care profitam de dragostea și atenția pe care mi-o acorda de fiecare dată, nici de soldățeii și avioanele meșterite din preparatele ei pentru a mă convinge să mai mănânc puțin. Nu am refuzat-o niciodată, deoarece mă temeam să nu o dezamăgesc sau să nu o supăr. Nimic nu s-a schimbat în prezent. 

Am petrecut mult timp cu bunica mea în primii mei ani de viață și între noi două s-a format o legătură specială, unică. Ne vizităm cât se poate de des și îi povestesc ce se întâmplă cu mine la telefon dacă nu ne putem vedea. Are mereu cele mai hazlii și năstruznice sfaturi, care mă fac să râd și să uit de ceea ce mă supără – e un talent cu siguranță. Totuși, în ultima perioadă nu am mai vorbit și tristețea mă apasă fiindcă nu știu ce mai face și dacă este sănătoasă. Opresc muzica și în ciuda orei târzii o sun, sperând că îmi va răspunde.

-        -  Alo? Îi aud glasul de la celălalt capăt al telefonului. Diana?

-        -  Săru-mâna, mamaie. Îmi pare rău că sun așa târziu. Te-am trezit?

-        -  Nu, draga mea. Mă bucur să te aud. Îmi era dor de tine, m-am gândit mereu la tine. Ești bine?

-        -  Da, sunt bine, merg acasă. Și mine îmi este dor de dumneata... Lacrimile îmi jucau în ochi, gata să se prelingă pe obraji de emoție. Era atât de bine să o ascult.

-        -  Cum merge facultatea? Ai început?

-        -  Da, de două săptămâni, i-am răspuns. E din ce în ce mai greu, dar contactul cu pacienții îmi amintește de ce am ales facultatea asta și îmi dă putere. Îmi place.  

-        -  Sunt mândră de tine, Diana. O să fii un doctor bun.

-        -  Mulțumesc, mamaie. Sper, într-o bună zi.

-        -  Ai grijă de tine, scumpa mea, să te odihnești și să nu uiți să mănânci. Este foarte important.    

-        -  Așa o să fac. Dumneata cum te mai simți?

-        -  Sunt bine, încă mai muncesc în grădină. Nu mai am mult și termin, apoi o să vin la voi.

-        -  Abia aștept.

-        -  Și eu, și eu. Să mă mai suni când poți, mă bucur să te aud.

-        -  Bine, mamaie. Somn ușor. Te iubesc.

-        -  Și eu te iubesc, Nana. Noapte bună.

Nici nu am închis bine telefonul că trebuia deja să cobor, fiind foarte aproape de casă. Mi-am adunat lucrurile și am coborât, dând piept cu aerul rece al nopții. Cu toate că tremuram de frig, acum mă simțeam mult mai bine – nu era doar efectul conversației cu bunica, ci și al sandvișului plin de amintiri. Miezul de lapte mi-a oferit pe lângă o imensă plăcere papilelor gustative, calciu din belșug, forme spectaculoase care să îmi încânte privirea și un sentiment familiar de pace, căldură și încredere în cei din jurul meu. Lumea întreagă a devenit un miez, mai dulce, mai bună, mai primitoare. Încercați-l și voi!       

 Articol înscris în competiția "SuperBlog".