The Mind Readers by Lori Brighton - Traducere

Capitolul 1

  Bărbatul ce stătea la masa de lângă mine din cafenea se gândea să își ucidă soția.  

  Își imagina înjunghiind-o și prefăcându-se că era un jaf. Sau poate, se gândea el, o va lua la cățărat, o va împinge de pe un vârf și va spune că a fost un accident, că a căzut. Am vrut să îi zic că nu o să meargă, că în acele seriale CSI de la tv ei întotdeauna îl suspectau pe soț primul.    

  În schimb, eu m-am cuibărit în jacheta mea, grilajul ceainăriei apăsându-se inconfortabil de tare de spatele meu. Nu îndrăzneam să mă mișc de frică să nu atrag atenția asupra mea. Nu îmi doream să îi știu gândurile. Mi-aș dori să le păstreze pentru el, dar cred că nu avea ce încotro. Gândurile curgeau din mintea lui ca o broască ce ieșea din liman. 

  Încet, i-am aruncat o privire cu coada ochiului. Cu părul lui șaten aranjat cu grijă la locul lui și cu cămașa albastră cu nasturi și plină de cute arata ca un tată normal din suburban. Dar este un lucru pe care l-am învățat devreme în viața - normalitatea, așa cum o ne-o imaginam noi, nu există. Era uimitor și înfricoșător de ce erau oamenii capabili. 

  Ochii lui de un albastru pal i-au întâlnit pe ai mei. Inima mea s-a lovit frenetic de coaste. Am lăsat privirea în jos, părul meu lung și negru căzând în jurul feței mele ca o perdea. Și-a dat seama că îl priveam. El se întreba acum dacă sunt virgină și spera că sunt. Pervers. Fierea a urcat pe gâtul meu în sus. Mi-am pus mâinile în jurul ceștii de ceai Chai, sperând că fierbânțeala îmi va încălzi înteriorul. Nu a făcut-o.     

  Dar tipul care stătea la masa de lângă mine ce își imagina că își ucide nevasta și acum își imagina că mă seduce pe mine nu era problema. Nu, era tipul care stătea pe partea cealaltă de mine, bărbatul cu șapca de vânătoare portocalie-aprins lăsată peste ochi, tipul care aștepta momentul potrivit să jefuiască ceainăria ... el era cel care mă îngrijora.    

  Pentru un moment m-am gândit să îl alertez pe patron. Bunul simț și anii de avertizment m-au învățat să nu fac asta și am rămas încăpățânat de tăcută. Cu mâna tremurând, am deschis curelușa genții, am apucat cupa și am plecat din separeu. 

  Conștiența mea îmi striga să mă întorc, să ajut, să spun ceva. Anii de avertizări mi-au luat orice sentiment bun. Am trecut cureaua genții pe umăr și am ieșit repede din cafenea înainte ca vinovăția să mă cuprindă. Afară aerul era aspru, rece. Era toamna devreme și albinele roiau în jurul unui coș de gunoi ce dădea pe dinafară. Am aruncat cupa, având grijă să evit insectele înțepătoare, am tras gluga în vârful capului și mi-am îndesat mâinile în buzunarele moi, căptușite cu lână ale jachetei, încercând să mă încălzesc ... mereu încercând. 
   
  Un camion negru a trecut repede pe lângă mine, trimițând frunze căzute portocalii, roșii și galbene prin aer. Pentru o secundă scurtă, în timp ce frunzele cădeau în jurul meu, am simțit că sunt în siguranța unui glob de zăpadă. Dar siguranța era o iluzie. Noi nu eram niciodată siguri. Nici oamenii din cafenea. Nici puținii trecători ce se plimbau pe stradă. Și cu siguranță nici eu.   

  
  Un strigăt intens s-a auzit dinăuntrul cafenelei, o cerere înăbușită. Nu trebuia să fiu surprinsă, dar inima mea a sărit nebună în gâtul meu. Oamenii țipau, sunetul fiind sesizabil chiar și prin fereastra de sticlă groasă. Eu nu m-aș întoarce.
   
  Am coborât de pe bordură, m-am uitat spre stânga, apoi dreapta spre stradă. Aveam 5 minute pentru a ajunge acasă la timp și nu puteam întârzia ... din nou sau bunica se va îngrijora. M-am concentrat pe drumul lung care ducea spre mica noastră căsuță în stilul Cape Cod, m-am concentrat pe crănțănitul sfărâmicios al frunzelor de sub adidașii mei, concentrată să respir. Nu puteam reacționa la spectacolul din jurul meu. Nu puteam. Așa cum mă avertizase bunica de nenumărate ori, viața mea depindea de tăcere.       

Bum! 

  O explozie neașteptată a sunat în aer, vibrând ferestrele de sticlă. O grămadă de grauri au zburat din arțarii ce limitau șoseaua. Am tresărit, trăgând în piept o respirație bruscă de aer rece și rezistând impulsului de a cădea pe trotuarul crăpat. Surpriza a dispărut repede și vina a clocotit înăuntrul meu. O vină dezgustătoare care era aproape  de nesuportat. Atât de mult regret. Furioasă pe mine, am dat la o parte sentimentele.  

  O femeie cu părul grizonat care își plimba pudelul pe lângă mine a înghețat, cu privirea fixată pe cafenea. 

  - Dumnezeule, cred că sunt jefuiți! 

  Nu am răspuns și am continuat să merg pe troturar, forțându-mi picioarele înainte în timp ce ea scotocea după telefonul mobil.

  Respirând adânc, am alunecat căștile de la iPod în urechi. Acasă. Trebuia să ajung acasă înainte să fie prea târziu, înainte ca nervii să ia ce e mai bun din mine și ca eu să mă vărs pe trotuar. Sau mai rău, înainte să mă întorc din drum și să alerg spre cafenea. 

  Dar chiar dacă am încercat să ignor vina fredonând în același timp cu muzica, neliniștea s-a încleștat de plămânii mei, împidicându-mă să respir. Știam, înăuntrul meu, că aș fi putut să opresc asta. Doar dacă nu aș fi fost o lașă. Doar dacă...
  Uneori era groaznic să citești gândurile. 

Cartea o puteți downloada gratis de pe Amazon AICI pentru o perioadă scurtă de timp.

Nu ezitați.

Ce părere aveți despre primul capitol? 

Airel de Aaron Patterson - Traducere

Capitolul 1

   Boise, Idaho. In ziua de azi.
   M-am trezit cu acel sentiment oribil inauntrul stomacului meu - din nou. Am privit ceasul pentru a vedea daca este timpul sa-mi dau fundul amarat jos din pat. Scoala era ultimul loc unde as fi vrut sa fiu astazi si cu vremea incepand sa fie frumoasa din nou, m-am ingrozit ca trebuia sa stau in clasa toata ziua.
   Am lovit covorul cu piciorul si m-am asezat pe marginea patului privind la nimic in particular. Corpul meu refuza sa raspunda si nu vroia sa faca nimic din treburile acestei dimineti. Haide Airel, nu e timp de pierdut.  M-am ridicat si m-am uitat in oglinda ce atarna de peretele de langa usa de la baie. Colturile ei rotunjite si de neclintit m-au facut sa ma intreb daca ideea mea cu privire la cine eram si cum aratam corespundea cu adevarul. 
   Parul meu saten-inchis era putin carliontat si cadea pe langa umerii mei in rasuciri nebunesti. M-am gandit de 100 de ori sa il vopsesc - stiu, cine nu o face in zilele noastre - dar nu m-am putut convinge in final. Eram in dubii despre anumite lucruri si acesta era unul dintre ele. Nu ca as fi fost impotriva colorarii parului sau ca as fi gandit ca cel care actioneaza astfel era orgolios sau ceva de genul. Doar imi placea sa stiu ca eram eu pana in strafundul inimii.
   Cercuri intunecate imi inconjurau ochii plictisitori, caprui. Mereu mi-am dorit ochi albastri, dar na. M-am frecat la ochi, ca si cand facand asta m-ar fi ajutat sa ma trezesc mai repede. Am zambit la reflexia mea si m-am uitat cum fata-mi parea sa se lumineze, apoi am inceput sa rad zgomotos, gandindu-ma cat de ridicola as fi parut pentru oricine m-ar fi vazut. Fan clubul meu imaginar... 
   Mi-e indiferent! Am un zambet grozav si daca am nevoie de el pentru a ma trezi, asa sa fie!
  - Airel! Te-ai trezit? Scoala incepe in 10 minute si tu trebuie sa mananci ceva. Daca vei continua sa sari peste masa de dimineata vei...
   Cuvintele ei graviteaza, intr-un mod specific mamelor, in jurul importantei primei mese a zilei. Mama mea era doar asta - o mama. Ea si tata aveau o relatie foarte buna, ceea ce era rar in lumea de azi, ce cu divorturi si tati franti de oboseala - si mame de asemenea frante - rulau agresiv. Eram bucuroasa ca cel putin ma puteam baza pe un lucru in viata mea, sau asa speram.
   Am strigat inapoi, "Nu mi-e foame, mama! " apoi am imbracat perechea mea preferata de jeansi True Religion si un tricou albastru inchis pe care l-am cumparat ieri de la mall. Mi-am trecut mana prin par, l-am lasat pe spate si l-am prins jos cu un cleste ciudat pe care l-am luat de la un magazin din centru. Am luat jumatate din machiajele mele, gandindu-ma ca as putea termina aranjarea cu mascara si creion de ochi in parcare inainte de ora.   
   In timp ce am tras inapoi perdeaua, privind prin geam in gradina din fata, am fost bucuroasa sa vad ca soarele isi va face aparitia...ei bine, cel putin pentru azi. Pe aici, vremea era la fel de incredere precum oamenii care o anuntau. Mi-am adunat ghiozdanul cu cartile necesare, mechiajele si haine in plus in cazul in care trebuia sa alergam la sport. Odata pe saptamana eram obligate sa alergan si terminam ora transpirata si murdara. La 10 minute de cand am coborat din pat ma aflam in masina mea de incredere, Honda, in drum spre scoala...sau asa cum o numeam eu...Iadul! 
   Nu erau chiar iadul, dar avea zile care semanau cu asta. Eram putin in intarziere, cu toate ca am iesit in timp record afara din casa si aveam o pofta ucigatoare dupa un latte cu cocos.      
   M-am uitat la ceas si am decis sa continui sa comit obsesia mea pentru cafea. Pana la urma era doar liceul si eu aveam prioritati. Am oprit la Moxie Java - eram un fan inrait. 
   Imi placea cafeaua buna - nu cea prost facuta.
   Masina mea a scartait la stop, in fata magazinului, amintindu-mi inca o data ca trebuia sa-i zic tatai sa schimbe franele. Trebuia sa-l fi rugat saptamana trecuta, dar a plouat tot weekendul, lasandu-ma parasita acasa pentru teme. Spre groaza mea, locul era plin. Parea "tarziu" s-a transformat in "criminal de tarziu". 
   M-am uitat in spatele barului si am vazut ca Lacey, amica meu de cafea, lucra astazi. Ea mi-a zambit, simuland o privire panicata si incuviintand la coada de oameni somnorosi pe care incerca sa ii serveasca. Veneam aici destul de des incat sa stie exact ceea ce doream. Aveam o buna relatie de prietenie. Mereu avea bautura mea pregatita inainte sa ajung la casa si intotdeauna ii dadeam bacsis consistent pentru munca ei accelerata. 
   Nu indraznesc sa ma uit la ceas, dar surprinzator, indicatorul pare sa se miste destul de repede. Cu bautura in mana mi-am dat la o parte parul. Trebuia sa arate ca eram o profesioniste in ceea ce priveste comandatul-si-continuatul-drumului, dar in timp ce ma pregateam sa plec cineva a intrat pe usa si totul din lumea mea a incetat brusc. 
   El era un baiat inalt - barbat - cu parul blomd, tepos. Cand a intrat am simtit cum mi-a tresarit inima. Era destinul. Am simtit ca ceva a inceput de indata ce a umplut coridorul. Era ca si cum, in acel moment, noi am fi fost facuti unul pentru celalalt.  
   Era atat de perfect si frumos. Era atat de perfect si frumos in sens barbatesc. Mi-am putut simti fata imbujorata si inima batandu-mi in piept. 
   El a trecut pe langa mine ca si cum nu as fi existat si s-a asezat la coada. Dintr-o data, ma miscam - sau cadeau, nu imi mai dadeam seama exact. Tot ce stiu este ca m-am izbit intr-un sarman batran si ca urmare mi-am varsat cafeaua pe haina lui.
  - Oh. Imi pare foarte rau. Eu, uh... 
   Scundul batranel aplecat de spate s-a uitat la mine confuz si amuzat in timp ce eu incercam stangace sa ii curat haina uda, cautand in jur niste servetele. Inima mea a inceput sa alerge si mai repede cand o mana m-a prins de umar avand in jur de 10. M-am intors si am urmarit mana pana la umar, si la celalalt capat al mainii glorioare era - el. 
   Atunci m-am schimbat intr-un amestesc de absurditatil o idioata balbaita. El mi-a zambit si am simtit cum fata mi se inroseste. 
  - Lasa-ma pe mine...mi-a spus cand i-a intins batranului gramada de servetele. 
   Obrajii imi erau din ce in ce mai rosii. Imi doream sa mor Doar am stat ca o idioata cu gura deschisa.   
   Batranul a luat servetelele si a curatat majoritatea murdariei. El a insistat ca nu este nicio problema. 
  - Li se intampla si celor mai buni dintre noi! a spus el. 
   Era atat de amabil incat privind in urma la situatia ingrozitoare ma intrebam cine a intrat in cine. Picioarele imi tremurau acum si imi era frig. Am privit in jur, apoi in jos la podea unde acest cel-mai-dragut-baiat stergea cafeaua varsata. Apoi mi-a inapoiat cana goala.    
  - Multumesc! Eu, um...
   Acestea erau. Primele mele cuvinte pentru el - oh, wow... cu o nota de stralucire. Ce cuvinte sa rostesc in acest moment. Am ramas tinandu-mi cupa goala, iar el s-a ridicat si a incuvintat cu un zambet. Inainte sa-mi dau seama el disparuse. Poof! Tocmai disparuse. 
   Am sfarsit intr-un fel in masina mea si in drum spre iad, si da - azi era garantat ca va fi ca in iad. Argh!  Mi-am scos telefonul si am observat ca nu eram in intarziere pana la urma. Eram chiar cu doua minute mai devreme. Cum s-a intamplat asta? Ciudat. Am considerat incidentul cu varsarea cafelei pe papucii mele ca fiind o halucinatie. 
   Mi-am parcat micuta masina in cel mai apropiat loc de parcare si mi-am miscat capul in dezaprobare. Ce era asta? Era ca si cum el ar fi avut aceasta aura si ceva ce a patruns pana in sufletul ei. Nu credeam in dragoste la prima vedere. Bine, nu neaparat. Dar in aceasta dimineata m-a facut sa ma gandesc de doua ori la unele lucruri. Ochii lui, atat de albastri, si felul in care s-a uitat la mine! Era ca si cum m-ar fi cunoscut sau la ce ma gandeam - ceea ce simteam.
   Mi-am trecut degetele prin par, unindu-le si apasandu-mi buricele degetelor de tample. Nu aveam dureri de cap des, insa simteam ca se apropia una.
   Doi baieti cu care nu am vorbit niciodata...si cu care nu as vorbi niciodata...au trecut pe langa mine, holbandu-se. M-am oglindit in oglinda retrovizoare inca o data, aranjandu-mi parul si a durat un moment - atat cat aveam la dispozitie - sa imi termin machiajul. Cred ca ma simt dragura astazi. Doar neatenta, atat.
   M-am indreptat spre corpul principal al scolii. Lip-glossul ar fi gata pe drum, daca nu as fi cazut, incercand sa merg si sa fac si altceva in acelasi timp.      
   Morosul de frunze galbene si aerul de dimineata umplea atmosfera si mi-am inchis ochii, inspirand mireasma dulce in timp ce mergeam. Iubeam toamna. Culorile, mireasma, ploaia proaspata de dimineata ma faceau sa incep sa cant. Noroc de cei care nu puteau auzi. Doar ideea unei vremi mai racoroase m-a facut sa uit de dimineata jenanta. Eram bucuroasa ca nu aveam sa il mai vad pe acel baiat vreodata.  
   Nu eram timpul de fata pe care toti o considera frumoasa, dar nu o duceam nici prea rau. Inventia machiajului era un lucru extraordinar si eram experta in a-l folosi. Tenul meu era pal. Banuiesc ca era un mod dragut sa spui ca tenul meu era deschis. Aveam prea multi pistrui, ca sa nu mai mentionez faptul ca sunt scunda. Nu ca in "Wow, amice! Priveste la ciudata de la circ", dar eram destul de mica incat sa fiu sicanata destul de des. Eram constienta de asta, dar as fi recunoscut asta? 
  - Niciodata, am spus cu voce tare si apoi am verificat daca m-a auzit cineva. Nu as fi recunoscut niciodata. Glumele pe seama mea s-ar fi inrautatit. 
   Corpul meu era mica si aveam trasaturi delicate. Intr-o zi proasta as putea depasi 45 de kilograme, si asta era ceva. Poate ca nu eram cea sexi fata din scoala, dar niciodata nu a trebuit sa-mi fac griji de greutate. 
   Eram mai desteapta decat lasam sa se vada. Nu imi doream sa fiu cel mai destept copil din scoala. Nu era niciodata bine. Ultimul lucru pe care mi l-as fi dorit era sa fiu vazuta ca tocilara, chiar daca adoram sa citesc o carte buna aveam limitele mele. Ieseam in evidenta atunci cand vroiam asta, dar ma integram in rand cu ceilalti in general.   
   Imi placea sa invat si eram o buna eleva in cea mai mare parte a timpului. Aveam note de A si din cand in cand cate un B. Niciunul din prietenii mei nu erau interesati de notele lor, ci mai degraba de iubitii si iubitele lor si ceea ce faceau ceilalti si cine s-a despartit de cine...Bla, bla, bla.
   Drumul de la masina mea pana la dulap m-a ajutat sa-mi limpezesc mintea. Plimbarea si aerul proaspat m-a facut sa ma simt mai bine cu privire la ziua de azi. 
   Aveam cativa prieteni cu care ieseam, dar cel mai des ii foloseam ca un camuflaj. Ma aflam sub radar. Vreau sa spun ca imi placeau prietenii mei, dar doar unul sau doi dintre ei erau adevarati. Toata lumea stie asta in afara de baietii prosturi care nu isi dau seama. Cateodata le privesc pe fetele populare si ma intreb daca au de fapt creier sau doar functionau pe baterii pe care isi incarcau noaptea personalitatea atat-de-perfecta. Niciun strop de amaraciune aici! 
   Am ajuns in clasa fara niciun incident. 
  - Dragut tricou, m-a privit fals Kim, cea mai buna prietena a mea si o diva a cumparaturilor, asezandu-se langa mine. Asadar, l-ai intalnit pe noul tip deja? 
   Ea s-a uitat in jur si si a scazut tonalitatea vocii ca si cum ar fi fost o crima sa fii interesant in noul elev al scolii noastre.  
  - Ah...nu. Si de ce conteaza? Nu e ca si cum va intra in vorba cu noi, mi-am dta ochii peste cap, imaginandu-mi ca un baiat extrem de sexi mi-ar fi captat atentia, oferindu-i ceva nou de care sa vorbeasca. Lui Kim ii placea sa vorbeasca, atat cat puteam sa ma bazez pe ea. Mi-am deschis cartea de istorie si m-am prefacut ca citesc, sperand sa abandoneze subiectul, dar stiam mult mai bine.
   Ea era mereu foarte energica. Majoritatea oamenilor aveau zile bune, rele si starile majoritatii trecea de la cald spre rece,...dar nu si Kim. Ea era plina de viteza, nu avea intrerupator on si off.  O iubeam pentru asta! In plus, ea ma ajuta sa vad partea luminoasa, frumoasa, a vietii.
  - Haide fata, cand o sa te vada se va indragosti nebuneste de tine si iti va cere mana in casatorie, a chicotit ea si apoi a tacut pentru ca domnul Brashear a inceput ora. Nu am raspuns si Kim nu a parut sa observe. Se prefacea ca citea din manualul de istorie si a inceput sa tasteze asa cum o facea ea de obicei. 
   Kim avea prieteni din alte scoli si de obicei vorbeam prin mesaje non-stop. Am lovit-o in picior si a mormait, scapand telefonul. S-a lovit de banca si am zambit. Mi-a aruncat o privire de moarte si m-a amenintat pe sub dinti.
   M-am uitat in alta parte cum faceam de fiecare data cand "istoria" intervenea. Pana la urma, aceasta ora era despre ceea ce a fost facut deja. Cand s-a terminat nu aveam nicio idee despre ceea ce spusese profesorul in tot timpul acesta.      
   Dar exista un lucru pe care nu il voi uita cat voi trai. Persoana care mi-a schimbat universul pentru totdeauna.

Always a witch (Witch Book 2) de Carolyn Maccoullough - Traducere

Prolog

   Am fost nascuta in noaptea de Samhain. Altii ar putea-o numi Halloween. Am fost nascuta intr-o familie de vrajitori care detin diverse Talente. Altii ar putea-o numi magie.
   In afara de mine.
   Se pare ca sunt singura din familie care nu are niciun Talent. Niciun dar sa ma formeze sau sa imi asigure un loc in cercul familiei la altarul celor patru elemente. Tot ce aveam era profetia pe care a avut-o bunica mea in prima ora a mea: "Fiica ta va fi una dintre cele mai puternice vrajitoare din familia noastra. Va fi calauza pentru noi toti".
   Si pentru motive inca necunoscute, bunica mea si-a petrecut ultimii 17 ani asigurandu-se ca ma indoiam de acea profetie la fiecare pas. A fost nevoie de intoarcerea unui vechi dusman al familiei, doua calatorii in timp si o vraja foarte periculoasa de dragoste care aproape mi-a omorat sora ca sa invat trei lucruri. In primul rand ca puteam opri pe oricine sa isi foloseasca Puterea ca sa-mi faca rau. In al doilea rand ca eram capabila sa absorb Talentul unei persoane daca incercau sa o foloseasca impotriva mea de trei ori si in al treilea rand ca aveam o alegere de facut. O alegere care va explica functionarea misterioasa a mintii bunicii mele si de ce m-a crescut cu negarea completa a Talentului meu. O alegere care este vag prezentata in cartea familiei mele. O alegere care va implini profetia bunicii mele cu ani in urma.
   Sau imi va distruge familia pentru totdeauna.
   O alegere care va fi atat de groaznica sa o contempli, pe care pur si simplu ar fi fost mai bine sa nu o fi gasit deloc.            

Ethereal - Addison Moore - Traducere

Prefata

   Sa te indragostesti seamana mult cu moartea. Ea te alege. Decide momentul si lantul de evenimente care vor preintampina intersectia ce va avea loc.  Te foloseste - se poarta cu tine de parca ai fi maleabila in mainile ei calde. Nu se derajeaza sa te intrebe daca vrei sau daca ai nevoie de ea, ci doar umple golul din planul destinului. Dragostea. Lumea mea infloreste odata cu frumoasa si vesnica durere. As darui dusmanilor mei tot sangele meu daca as stii ca i-ar satisface, daca as stii ca as putea sa traiesc fara dragoste. Dar eu cunosc rezolvarea. Stiu sfarsitul povestii inainte sa se intample. Trebuie sa aleg iubirea. Si pentru aceasta, cu siguranta voi muri.
   Ma aflu in aceasta perioada din viata mea - timpul pentru dragoste si pentru moarte. Soarta le-a tinut impreuna pe cele doua, fara nicio mila. Se afla in arhitectura fiintei mele, in infrastructura. Drumul vietii mele a fost ales cu multa vreme in urma - in planul scris in linia mea sangvina.          

Creatures - Katelyn Hooley - Traducere

Prolog

   Am alergat prin distrugerea mortala din jurul meu, dezechilibrandu-ma din cand in cand de pe o alee pe alta din aceasta cauza. Moartea era in jurul meu - vietile furate ale celor care nu au fost destul de rapizi sa scape de rebeliunea din jur. Ochii mei rotunzi, liliachii, refuzau sa clipeasca de frica ca imi voi pierde drumul.

   Le-am pierdut de mult pe mama si pe sora mea in multimea de Creaturi trezite si in alerta. Oamenii sunt aici sa ne atace planeta si pretind ca este a noastra de drept. Am dat la o parte suvitele de par negru de pe frunte si m-am oprit din alergat la vederea vanatorului. In spatele meu se infatisa o cladire enorma - si mirosul cadavrelor si al sangelui umpleau atmosfera. Aroma este foarte puternica.
   Barbatul zambi usor spre mine, simtindu-mi frica, fara indoiala - si facu un pas inainte, cu armele metalice pregatite de atac. Am respirat adanc si am inghit greu, incercand din rasputeri sa-mi domolesc teama. Stiusem ca viata mea se va sfarsi la un moment dat, dar niciodata nu m-am gandit ca se va intampla la numai 17 ani.
   Asa ca m-am apropiat de acesta, pregatindu-ma pentru ceea ce urma. Mi-am tinut respiratia in timp ce raza albastra mi-a trecut prin pana in zidul din spatele meu.

  

The lake house - James Patterson - Traducere

Prolog

INVIEREA

     In spital, undeva in Maryland.

   La ora 11 seara, Dr. Ethan Kane se tara pe coridorul colorat in albastru si gri spre un lift privat. Mintea ii era plina de imagini ale mortii si suferintei, dar si progres, mare progres ce ar schimba lumea. 

   O tanara si familiara asistenta a trecut pe coridor si l-a salutat defensiv cand s-a apropiat de el. Ea avea o pasiune pentru Dr. Kane si nu era singura. 

  - Doctore, a spus ea, inca lucrezi. 

  - Esther, du-te acasa acum. Te rog, i-a zis Ethan Kane, prefacandu-se preocupat si grijuliu, ceea ce nu putea fi mai departe de adevar. El o considera inferioara in toate felurile, incluzand faptul ca este femeie.

   El era de asemenea epuizat de la un maraton chirurgical: 5 operatii majore intr-o zi. Liftul cobori in sfarsit, usile s-au deschis si a intrat inauntru.
  - Noapte bune, Esther, i-a spus, si i-a aratat dintii sai foarte albi intr-un zambet, dar fara a fi insotit de reala caldura, pentru ca nu exista asa ceva in el. 
   Si-a indreptat trupul inalt si a trecut mana obosit prin parul lui lung si blond, a curatat ochelarii cu rama sarmoasa pe haina de laborator. El s-a frecat la ochi inainte sa-i puna la loc, coborand la subsol. 
   Inca un lucru de verificat...mereu inca un lucru de facut.  
   A facut o multime de pasi rapizi pana la o usa de otel gros si a deschis-o cu palma mainii sale.
   A intrat in atmosfera rece si intunecata din camera de depozitare de la subsol. Un miros intepator l-a lovit.
   Acolo, situate pe un rand de paturi duble mobile, erau sase corpuri dezbracate. Patru barbati, doua femei, toti in adolescenta lor tarzie, in jur de 20 de ani. Fiecare a fost in moarte cerebrala, de bun augur, dar fiecare a servit unei cauze nobile, unui scop inalt. Bratarile de plastic de pe incheieturile mainilor spuneau DONATOR.
  - Voi faceti lumea un loc mai bun, a soptit Kane cand a trecut pe langa cadavre. Ganditi-va la asta.

   Dr. Kane a traversat incaperea si a impins o alta usa de otel, o copie exacta a primeia. De data asta era mai mult decat un miros intepator, el fiind intampinat de un val de aer fierbinte mistuitor, de vuietul asurzitor al focului si mirosul inconfundabil al mortii.

   Toate cele trei incineratoare mergeau in seara asta. Doi dintre portarii de noapte, cu trupurile lor puternice, lucratoare, pline de murdarie si sudoare, l-au privit pe Dr. Kane cand a intrat in camera de culoare fumurie. Barbatii au dat cu respect din cap, dar ochii lor aratau frica.
  - Haideti sa marim ritmul, domnilor. Asta dureaza prea mult, Kane striga.
  - Sa mergem, sa mergem! Sunteti platiti sa faceti aceasta munca. Prea bine.
   Se uita la corpul gol al unei femei tinere ce era intins pe podea. Ea era blonda, frumoasa ca o cantareata sau actrita. Portarii au avut treaba cu ea. De aceea lucrau peste program, nu-i asa?
   Paturile mobile au fost puse intr-un colt, cum ar fi cosurile de cumparaturi  aruncate intr-o parcare la un supermarchet. Un fel de spectacol. Infernal, pentru a fi sigur.
   In timp ce privea, unul dintre muncitorii plini de sudoare misca cu o paleta corpul unui barbat tanar, iar ceilalti deschideau usa grea de sticla a unui cuptor. Impreuna au impins, bagat, alunecat corpul in foc de parca era o pizza. 
   Flacarile s-au potolit pentru o clipa, apoi de indata ce hamalii au blocat usa, infernul a ars din nou. Camera de incinerare era numita "retorta". Fiecare retorta ardea la 3.600 de grade si dura putin peste 15 minute sa transforme trupul unui om in cenusa.
   Pentru Dr. Kane, aceasta insemna un lucru: nicio dovada a ceea ce s-a intamplat la spital. Nicio dovada a Invierii.
  - Mariti ritmul, a tipat din nou. Ardeti cadavrele!
  Donorii.   

Uninvited (I) de Amanda Marrone - Traducere 3

Capitolul 2

   Pe drumul spre scoala, Rachael m-a intrebat daca mereu am fost dificila sau daca imi pierdeam continuu bunul simt.  A fost o intrebare foarte buna, m-a pus pe ganduri. Vreau sa zic ce fel de persoana intreaga la minte l-ar fi lasat pe Michael Green sa o tine prizoniera in fiecare noapte? 
   Nu ar fi trebuit sa gasesc un plan ca sa scap pana acum? Si, mai presus de toate, cum a ajuns o fata ca mine sa se incurce cu Michael in primul rand?
   Bineinteles, Rachael nu se referea la discutiile zilnice cu Michael. Din cate stie ea, Michael este mort si ingropat, si din moment ce pune la indoiala sanatatea mea mintala, mai bine mi-as tine gura inchisa. 
   Am ras la ea, evitand intrebarea: "De ce este atat de greu sa iei telefonul si sa ma suni sau, mai important, pe Danny?", in speranta ca va inceta, cu toate ca o cunosc foarte bine. De cand se inscrisese la cursurile de psihologie ale domnului Bell semestrul trecut, a devenit misiunea ei sa descopere toate posibilele probleme ale celorlalti si sa acorde sprijin si sugestii pentru imbunatatirea lor. Ea nu realizeaza ca prin faptul ca a participat la acel curs si ca si-a petrecut intreaga vara la biblioteca la sectia de ajutor reciproc, nu inseamna ca este calificata sa examineze prostiile tuturor.  
   De ce i-ar pasa ei ca am stricat lucrurile dintre mine si Danny din cauza ca am fost prea speriata sa il sun inapoi?
   Lisa a inteles fobia mea pentru apeluri telefonice. Ea nu s-ar fi comportat astfel daca nu as fi sunat. Nu vreau sa zic ca Lisa ma suna cand eram prietene, dar imi facea o lista cu ce aveam de facut pentru a scapa de frica mea si treaba ei era rezolvata. 
  Ma intreb ce fel de lista facea acum Lisa la dezintoxicare. Ma intreb daca o pot suna pe Lisa. Vreau sa-i spun ce necazuri am. Ca ma duc la scoala mahmura, ca vreau sa fiu alaturi de ea, pana la urma nu pentru astfel de lucruri este dezintoxicarea? Sa iti recapeti controlul?
   Vreau sa zic, nu m-am plans niciodata de imprejurari, dar pentru ca sunt fericita sa il vad pe Michael in ciuda partilor rele, sunt sigura ca imi asigura o camera la vreo clinica. Dar actuala mea problema (lipsa bunului simt) a inceput cand l-am cunoscut pe Michael sau cand s-a intors? Obisnuiam sa cred ca a fi iubita lui Michael este destinul, in loc de norocul prostesc cum era de fapt. Daca as fi acceptat sa sterg mesele la clubul din oras in locul ingrijirii gemenilor in acea vara cu siguranta nici nu as fi aparut pe radarul lui Michael. 
   Dar cum as fi stiut ca Michael Green se va muta in casa de langa Sam si Ethan? Poate sunt nebuna, dar nu sunt clarvazatoare. Si imi doresc sa-i fi lasat pe gemeni sa se uite in casa la desene animate in ziua in care s-a mutat, dar a trebuit sa il privesc pe noul vecin. 
   Tot ce imi amintesc acum este masina care a oprit din mers din care Michael a iesit si a ramas pe treptele din fata casei. Jur ca era mai luminos decat cerul de vara. A privit prin gradina, a dus lucrurile inauntru si apoi s-a intors spre noi si ne-a facut cu mana. Am inghetat de tot cand am realizat ca venea spre noi. El a sărit peste gardurile vii şi a mers pe gazon, iar baietii au fugit la Michael de parca era fratele lor mai mare ce se intorcea de la facultate!
   In cateva minute i-au spus programul foarte incarcat al parintilor lor, iubirea secreta pentru o fata de 8 ani de vizavi si de dozele de cocktail de fructe ascunse sub prispa lor in caz de urgenta. Mie mi-a luat 2 saptamani sa scot de la ei mai mult de un cuvant pentru fiecare raspuns. 
  Asa era toata lumea in jurul lui Michael. Era genul de persoana care te atragea in viata lui in momentul in care il intalneai si simteai ca il cunosti dintotdeauna. 
   Si seriosul Ethan - se comporta de parca a gasit un catelus cu care sa se joace si nu mai avea rabdare, aratandu-le tuturor. 
   I-a aparut un ranjet imens pe fata si l-a tarat pe Michael dupa el, in timp ce Sam s-a prabusit prin gradina, cautand o minge, strigand "Asteapta, nu pleca! Stiu sigur ca este una pe aici." 

   Ar fi trebuit sa tip la Sam sa nu mai strice florile, dar nu am facut-o. Vroiam sa gaseasca o minge, deoarece nu vroiam ca Michael sa plece. 
  - Sunt Michael. Michael Green, a zis, zambindu-mi de parca as fi fost o persoana demna de acel zambet. Tu nu poti fi ruda cu cei doi, nu cu acei ochi minunati albastri.          
   Am fost impresionata ca intr-un timp atat de scurt a observat ca ochii mei sunt diferiti de cei ai gemenilor. Obrajii mei s-au aprins si speram sa nu se observe sub pielea bronzata. Imi amintesc de mirosul puternic de lotiune de nuca de cocos care il inconjura si cat imi doream sa fi avut mai mult timp sa ma imbrac in acea dimineata - mi-as fi dorit ca si eu sa miros ca el.
  - Sunt Jordan si acesti superactivi baietii de 9 ani sunt prea coordonati pentru a fi inruditi cu mine. Eu doar am grija de ei pe perioada verii. 
   Nu-mi venea sa cred ce calma paream cand inima mea batea atat de tare. Cum puteam sa ii vorbesc atat de usor creaturii minunate pe care nici macar nu o cunosteam? M-am intrebat mai tarziu asta, dar stiam deja raspunsul. Michael era de vina. Era magic. 
  - Da, rase Ethan. Speram sa avem parte de un baiat care sa ne supravegheze. 
   Sam a fugit pana langa Michael, spunand "Ea nu se pricepe sa arunce cu mingea." A aruncat apoi mingea peste cap, iar Michael s-a aplecat si a lovit-o cu mana sa mare. 
  - Du-te departe, striga Michael. Abia si-a miscat mana, dar mingea s-a dus drept de partea cealalta a gradinii lui Michael. Asta o sa-i retina o vreme, zise el, razand cand gemenii au fugit sa aduca mingea. 
  - O sa te invat cum sa lovesti mingea daca o sa-mi arati locurile de pe aici, continua el, ridicandu-se. Mi-a facut cu ochiul apoi, luand cartea de pe prispa pentru a se aseza langa mine. A rasfoit-o putin, dupa care a pus-o cu atentie pe podeaua de lemn. Inveti la North Sore?
   Leaganul era mic, astfel ca pielea mi-a luat foc in momentul in care piciorul lui l-a atins pe al meu. Mirosul de cocos era pretutindeni.
  - Oh, da. O sa fiu junior. Orice semn de liniste a disparut. Vreau sa zic, piciorul lui era chiar langa al meu si presiunea imi crestea bataile inimii si imi ajungea pana la creier. 
  - Super. Am masina, dar am nevoie de un ghid. Vrei sa mergem sa dam o tura mai tarziu? Ai putea sa-mi arati imprejurimile orasului sau am putea iesi cu prietenii tai.  
   A inceput apoi sa se impinga cu piciorul, punand leaganul in miscare. Eram multumita de briza de aer care imi racea fata in timp ce cantaream invitatia lui. 
   Cum puteam sa il fac lui Michael cunostiinta cu prietenii mei? Rachael cu fustele ei scurte negre si ciorapi negri chiar si cand este frig afara. S-ar da la el si i-ar povesti cu cine s-a culcat  - in pat sau pe bancheta din spate sau in alta parte. Deja o vedeam jucandu-se prin parul lui saten. 
   Si Janine si Gabby? Chiar vroiam sa il las sa vada betiile lor, in timp ce cantau? Nu parea genul care ar fi apreciat astfel de comportament sau vreo melodie de pe Broadway cantata de ele.
  - Prietenele mele lucreaza noaptea. Ei bine, Rachael nu, dar ea...stii... este prinsa intr-o noua relatie de dragoste. As putea eu sa-ti arat imprejurimile. Termin treaba la cinci jumatate.
   Nu era chiar o minciuna, sa stii. Nu am mai vazut-o prea mult pe Rachael in ultimul timp - nu de cand s-a incurcat cu un ratat. Adica ce fel de fata normala de 20 de ani ar fi umblat cu un tip de 16 ani? Si Janine si Gabby erau ocupate sa lucreze la club. Am evitat doar sa mentionez ca ne intalneam de obicei dupa ce terminau lucrul ca sa bem ceea ce Gabby mai "pastra" de la bar. 
  - Bine, grozav. El a zambit si si-a asezat mana pe coapsa mea. Doar noi noi.
   A sarit dintr-o data in picioare si a prins mingea inainte sa se izbeasca de casa. Gemenii au fugit pe scari, sarind in jurul lui Michael si incercand sa o ia din mainile lui. Asta a fost tot. M-am indragostit de el in acea zi - a fost atat de usor. Totul cu privire la Michael era usor. Avea electricitatea asta in jurul lui. Doamne, ma ametea - ma orbea. Nu am vazut ce ma astepta. Cum am putut face asta? Ar fi trebuit sa fie evident inca de la inceput ca Micheal era prea important pentru cineva ca mine. Dar nu am realizat si am petrecut 2 luni alaturi de el; 2 luni glorioase pentru care platesc acum.                 

Uninvited (I) de Amanda Marrone - Traducere 2

Capitolul 1

   Mi-am inchis ochii, sperand sa nu vina in aceasta noapte. Este mai tarziu decat de obicei. Sper ca a renuntat sau a plecat si sa pot dormi in sfarsit. Aerul rece patrunde pe fereastra si ma minunez de curajul meu. Sau de prostia mea. Este deschis doar putin, nu mai mult de cativa centrimetri. Pana in aceasta seara am tinut geamul inchis, asa ca probabil si el se intreaba ce inseamna asta. Incerc sa aud niste miscari in copacii de afara, dar frunzele sunt uscate si zgomotoase acum. Am deschis ochii - trebuie sa vad. Este mai bine sa il vad venind. Pun fiecare picatura de energie pentru a auzi, asteptand ca ochii mei sa se obisnuiasca cu intunericul. Mi-am intors capul, speriata la zgomotul parului meu lovind fata de perna. Privesc pe fereastra, caut ramurile pentru a-l gasi, intrebandu-ma daca va continua sa vina daca voi taia copacul. 
  - Jordan, esti treaza?      
   Inima mea bate foarte tare in timp ce il caut cu privirea pe Michael printre crengi. Silueta lui intunecata, asezata pe trunchi, putin mai sus decat locul de obicei. De cat timp sta acolo? A coborat apoi, apropiindu-se de fereastra, si mi-am amintit sa caut un fierastrau de dimineata. 
  - Jordan, lasa-ma sa intru.
  - Pleaca, Michael! Nu o sa te las niciodata. 
   Vocea mea este constanta si calma, fara emotie. Am spus cuvintele astea de mai bine de 100 de ori pe ziua de azi, asa ca au devenit automate. Asadar nu m-am razgandit.
   Michael ofteaza si cred ca l-am vazut raspunzand din cap. Stie ca o parte din mine vrea sa intre. 
  - Nu stii cat de bine este sa traiesti, Jo.
   Nu-mi place incotro bate conversatia. Aceasta nu o sa fie o noapte in care sa vorbim despre "planurile de viitor". Michael ducea dorul fostei sale vieti si m-ar fi tinut ore intregi de vorba daca il incurajez.
  - Ai fost la scoala azi? A vorbit cineva despre mine?
   Mi-am dat ochii peste cap. 
  - Vorbim despre liceu aici, Michael. Tu esti de domeniul trecutului. Oamenii au gasit lucruri mai bune despre care sa barfeasca. Vreau sa spun, murind pe parcursul verii...au uitat de mult. Inteleg ca este important pentru tine ca oamenii sa-si aminteasca de tine. S-au intamplat atat de multe de atunci si lumea trece atat de repede peste. Daca ai fi murit in timpul anului scolar ar fi avut un impact mai mare asupra lor. 
  - Doamne, Jo! Asta nu e usor pentru mine, stii bine. 
   Am aprobat si ma intreb daca ochii lui sunt mai buni decat ai mei. Oare isi poate da seama ca ma prefac si ca atunci cand sta la fereastra mea simt furnicaturi in tot corpul?  
  - Imi pare rau, Michael, dar mi-este somn. Trebuie sa dorm.
  - Dar imi este dor de tine, Jo. Nu este cum crezi tu. Nu pot dormi. Nu pot dormi deloc. Sunt treaz si nu am nimic de facut. Nimic de facut decat sa ma gandesc si sa-ti simt lipsa.
  - O sa-ti las cateva carti afara pentru tine maine. Poate poti termina ceva din ceea ce nu ai facut niciodata cand traiai - poti citi o carte. Sau ce zici de asta? Poti merge in lumina soarelui si sa pui capat la tot. Te-ai gandit la asta? Ce s-ar intampla daca ai pasi in soare? 
   Michael este tacut si ma gandesc ca va ramane astfel pentru tot restul noptii, insa se aseaza pe pervaz.
  - Ce mai fac Steve si Eric? intreba el. Inca se mai joaca cu mingea?
  - Oh, Doamne. M-am intors cu spatele spre fereastra. Intreaba-ma ceva de care imi pasa. Prietenii tai stupizi sunt la fel ca si atunci cand erai viu. Ei traiesc si respira prin fotbal sau baschet sau orice alt sezon sportiv este. Inca mai ies cu iubitele lor frumoase si mai strica cutiile de corespondenta dupa ce beau prea multa bere. Ma mira faptul ca nu li te-ai alaturat. Asa iti placea sa iti petreci timpul, nu-i asa?
   Michael nu-mi raspunde si mi-l amintesc sarutandu-se cu o fata oarecare in timp ce tinea o mana pe fusta ei, iar cu cealalta se sprijinea de dulapurile de la scoala, prefacandu-se indiferent. Oare cati baieti ar visa sa faca schimb de locuri cu Michael? Stiu insa cat imi doream eu sa fiu in locul acelei fete. 
  - Si, vrei sa spui ca nu vorbesc despre mine? Deloc? Cu siguranta nu are de gand sa se opreasca in noaptea asta. Cred ca se gandea ca il vor tine minte pentru totdeauna.
   M-am intors spre fereastra, dar mi-am amintit sa o fac incet de data asta. Mi-am vazut pisica sarind pe geam pentru a prinde o pasare din copac. Ma gandesc uneori daca Michael isi va pierde rabdarea si va incepe sa ma vada precum era acea pasare pentru pisica. Ca o prada. Asa ca ma misc putin cate putin, nestiind ce s-ar intampla daca Michael s-ar izbi de geam. 
  - Te-am mintit mai devreme, i-am spus intr-un final. Toata lumea vorbeste despre tine. De fapt vorbesc chiar mult despre tine. M-am oprit, lasandu-i un timp de gandire. Dar nu-si amintesc. Ei cred ca te-ai sinucis. 
   Am vrut sa-i spun asta de mult, dar era un dezastru pe timpul verii ca nu am indraznit. In aceasta seara ma simt rea si nu am de gand sa il cocolosesc. Pe langa asta, se pare ca nu ii pasa ce impact au vizitele lui asupra mea. 
  - Poftim? Cine crede asta? 
  - Toti. Toti de la scoala. Si eu m-am intrebat acelasi lucru. Mi-am muscat buza, nestiind daca sa continui. 
  - Ti-am spus ce s-a intamplat, mi-a spus taios. Stiai cu ce aveam de-a face. Nu puteam face nimic sa il opresc. 
   M-am gandit daca era adevarat, dar nu i-am zis si lui asta - nu inca. 
  - Ei bine, ei cred ca te-ai sinucis si vorbesc despre motivul pentru care ai facut-o. Nu doar prietenii tai, ci toti. 
   Am asteptat ca vorbele mele sa fie intelese. L-am lasat sa se obisnuiasca cu gandul ca toata scoala ignora trecul in favoarea barfelor.                    
  - Nu ti-ar veni sa crezi teoriile care circulau prin scoala. Cateva erau chiar ridicole: "Michael era bipolar", "Michael mai avea doar o luna de trait". Nu te simti prea rau, erau defensive.  Oamenii trebuie sa gaseasca defectele pe care le-au ratat cand erai in viata, pentru ca daca minunatul Michael Green nu a putut sa faca fata, atunci cum vor reusi ceilalti?
  - Macar tu stii adevarul, mi-a spus el. 
   L-am ranit, dar mi-am oprit inainte de a afisa un zambet de satisfactie. A trecut ceva timp de cand am incercat sa inteleg ce vrea Michael de la mine. Facandu-ma sa imi doresc sa intre in camera mea - in patul meu - din nou, apoi in urmatorul minut lasandu-mi un gust amar. Dar nu o sa ma invinovatesc pentru ca i-am ranit orgoliul. Eu sunt prizoniera lui in fiecare noapte si ma bucur ca ii pot face si eu ceva la randul meu. 
  - La naiba! maraie el, uimindu-ma. M-am saturat sa vorbesc. Lasa-ma sa intru. 
   Deodata isi apasa toata greutatea asupra geamului si lovi geamul cu palmele. Ma aplec de parca as fi eu obiectul pe care il loveste. Incerc sa ma indepartez de el si sa ma bag sub saltea. Doamne, de ce am zis acele lucruri? 
   Gura mea se usuca ca o hartie, in timp ce aerul rece trece in continuare peste pervaz. Ma fac cat pot de mica si inghet pe loc. Pana acum fereastra i-a blocat drumul. Dar la naiba cu acele cativa centimetri. Mi-l imaginez cu ochi noi negri de pisica care pot vedea in intuneric, observand aerul care patrunde in camera. Stie ce am facut - poate sa vada? Este aceasta mica deschizatura o invitatie indeajuns pentru a intra? 
  - Jordan, fredoneaza el. Imi pare rau. Imi pare atat de rau. Nu am vrut sa te sperii. Eu doar iti duc dorul foarte mult. Vreau doar sa fiu cu tine. El sare pe sol, pleaca, si eu ma topesc in pat. 
   Tremur, insa nu trag plapuma peste mine. Trebuie sa simt frigul; trebuie sa simt si altceva in afara de durerea cand ma paraseste. Urasc faptul ca il doresc, ca mi se pare magulitor ca vine la mine in fiecare noapte. 
   De trei luni vorbesc cu el la geam. Trei luni am evocat fata lui din timpul cand eram impreuna. Ii vad ochii castanii, buclele satene, dintii extrem de albi si gura frumoasa. Imi imaginez fata lui si cum am putea sa o luam de la capat. 
   Dar frunzele cad si curand Michael va sta din nou in locul sau, pe crengile copacului. Lumina lunii va veni peste fata lui Michael si voi stii ca este adevarat: ca Michael este un monstru. 
  Ma tem doar ca intr-una dintre aceste nopti il voi lasa sa intre.       

Uninvited (I) de Amanda Marrone - Traducere

    Prolog


   Viata lui Jordan e groaznica. Prietenul ei, Michael, a parasit-o, si-a facut drum prin multimea de studenti, apoi s-a sinucis. Dar acum, intr-un fel, el apare la fereastra ei in fiecare noapte, rugandu-o sa il lase sa intre. 
   Jordan nu intelege de ce o doreste, dar simte ca nu ii mai poate rezista. La urma urmelor, existenta ei - odata un record de petreceri plictisitoare, cuplari fara sens si prieteni cu care nu avea nimic in comun - si-o petrece band singura in camera ei si asteptand sa apuna soarele. 
   Michael trebuie sa fie invitat inainte de a intra. Tot ce trebuie Jordan sa faca este sa rosteasca cuvintele... 


   Ce parere aveti? Mie mi-a trezit curiozitatea :D si abia astept sa continui sa citesc. Daca doriti sa mai traduc aceasta carte sau oricare alta, puteti sa imi propuneti, iar cand voi avea timp o voi face. 
   Sper sa va placa. Pupici.  

Sange si ciocolata de Annette Curtis Klause - Traducere

   Prolog
   MAI
   Ghost moon


   Flacarile au lovit puternic, adaugand noptii lugubre lumini de carnaval. Scanteile au luat locul stelelor. Vechiul han era ca o silueta ce infrunta iadul, in timp ce tot ceea ce cunostea Vivian era consumat de foc. 
   Doua siluete au fugit pe usa distrusa din fata si s-au indreptat spre locul din padure in care statea ea, avand hainele pline de funingine si fetele pline de frica. Persoana care le-a impins afara a disparut inca o data inauntru. O alta fereastra a explodat. 
   Trei dintre vile erau in flacari, la fel si hambarul. Caii tipau de teroare in timp ce erau alungati din grajduri de o mana de adolescenti. 
   Aici in dealurile din Vestul Virginiei, la mile departare de cel mai apropiat oras, nu se asteptau ca o masina de pompieri sa ajunga. 
   Undeva in spatele ei, o femeie jelea intr-una:
  - Au facut-o intentionat. Ne-au ars.  
  - Du-o intr-unul dintre camioane, o voce masculina tipa. Aduc si cealalta masina aici. 
  - Fereste-te de lunetisti, o voce de femeie striga inapoi. Poate ca asteapta sa ne omoare cand plecam.
  - Indreptativa spre Maryland, Vivian a auzit-o pe mama sa zicand. Ne vom intalni la Rudy. 
   Vivian simti o apasare pe bratul ei. Mama ei, Esme, statea gafaind langa ea. 
  - Am pus-o pe matusa Persia in masina mea. Unde este tatal tau? Acum ca statea langa fiica sa, vocea ei a crescut de panica. 
  - S-a intors inauntru, a raspuns Vivien, cuvintele ei uniformizandu-se prin fum si lacrimi. Cu Gabriel si Bucky.
  - Ivan! Esme se indrepta spre cladire, dar Vivian a apucat-o de mana si a tinut-o strans de ea. 
  - Nu! Nu puteti sa fiti amandoi acolo. Nu pot suporta! 
   Esme s-a luptat sa scape, dar Vivian, la cel 15 ani ai sai, i-a facut fata si a oprit-o.
  - Nu-l poti opri, a zis Vivian. A jurat sa protejeze haita. 
  - Dar am nevoie sa fiu alaturi de el, o implora Esme. Sunt si oamenii mei.
   Ce am facut? se gandi Vivian. Daca i-ar fi oprit pe baieti nu s-ar fi intamplat asta. Daca i-ar fi spus tatalui ei ca au scapat de sub control...
   Umbre se vedeau dintr-o parte a casei. Bucky aducea o femeie nu cu mult mai in varsta decat Vivian, in timp ce Gabriel tinea in bratele sale o persoana ce continua sa tipe. 
   Focul si-a strigat victoria, apoi cu un zgomot mare ca si cum spatele unui urias s-ar fi rupt, cladirea a cedat si acoperisul s-a prabusit intr-o mare de scantei si flacari.        
  - Tata! tipa Vivian. 
   Dar era prea tarziu.  

Matched de Ally Condie - Traducere

Capitolul 1

   Acum ca am gasit cum sa zbor, in ce directie ar trebui sa pornesc in noapte? Aripile mele nu sunt albe si nu au pene; sunt verzi, facute din matase de culoare verde, ce tremura in bataia vantului si se misca atunci cand ma misc - intai in cerc, apoi in linie si in cele din urma intr-o forma creata de mine. Intunericul din spatele meu nu ma sperie, dar nici stelele din fata mea.
   Zambesc la absurditatea imaginatiei mele. Oamenii nu pot zbura, desi inainte sa apara Societatea, existau mituri despre cei care ar fi fost capabili. Am vazut o astfel de pictura odata. Aripi albe, cerul albastru, cercuri aurii deasupra capetelor lor, cu ochii plini de surprindere, nevenindu-le a crede in ce postura ii pictase artistul si ca picioarele lor nu atingeau pamantul.
   Aceste povesti nu erau adevarate. Stiu asta, dar astazi este usor sa uit. Trenul (actiunea se petrece in viitor, de aceea trenurile erau construite pe baza magnestismului, plutind deasupra pamantului) se misca usor in noaptea instelata atat de lin, iar inima imi bate atat de repede ca imi vine sa cred ca as putea zbura in orice moment.
  - De ce zambesti? ma intreba Xander in timp ce netezesc faldurile rochiei mele de matase verde.
  - Totul, i-am raspuns si este adevarat. Am asteptat atat de mult pentru asta: pentru Banchetul meu de Sortare. Voi vedea pentru prima oara chipul celui care va fi Alesul meu. O sa fie prima data cand ii voi auzi numele.
   Nu mai pot astepta. Chiar daca trenul se misca foarte repede, nu este indeajuns. Mersul lui discret face posibila ascultarea conversatiei parintilor mei si a batailor accelerate ale inimii mele.
   Poate ca si Xander imi aude bataile inimii pentru ca ma intreaba daca am emotii. Pe scaunul de langa el fratele mai mare al lui Xander ii povesteste mamei mele despre Balul lui. Nu mai este mult pana o sa avem si noi ce povesti.
  - Nu, i-am spus. Xander este prietenul meu cel mai bun si ma cunoaste prea bine.
  - Minti, ma cicali el. Ai emotii.
  - Tu nu?

  - Eu nu. Sunt pregatit, rosteste el fara ezitare si il cred. Xander este prima persoana care stie sigur ceea ce isi doreste.

  - Nu conteaza ca ai emotii, Cassia, imi spune el bland. Aproape 93 % din cei care participa la Banchet au emotii.
  - Ai retinut tot materialul oficial pentru Sortare?
  - Aproape, rosti el ranjing. Dadu din maini de parca ar spune "La ce te asteptai?"

   Gestul ma face sa rad si pe langa aceasta, am facut acelasi lucru si eu. Este usor sa le inveti cand le citesti de atatea ori, cand decizia este atat de importanta. 

  - Asadar tu esti in minoritate, ii spun. Din cei 7 % care nu au deloc emotii.
  - Desigur, este el de acord.
  - Cum ti-ai dat seama ca sunt nervoasa?
  - Pentru ca deschizi si inchizi chestia aia intr-una. Xander arata cu degetul spre obiectul auriu din mainile mele. Nu stiam ca ai un artefact. Cateva comori din trecut erau inca printre noi. Chiar daca cetatenii Societatii au voie sa aiba cate un artefact fiecare, sunt greu de gasit. Doar daca aveai stramosi care aveau grija de aceste lucruri de-a lungul timpului. 

  - Nu aveam pana in urma cu cateva ore, i-am zis. Bunicul mi l-a dat de ziua mea. Era al mamei lui.       

  - Ce denumire poarta? a intrebat Xander.
  - Pudriera (Compact in engleza), i-am raspuns. Imi placea mult numele. Compact insemna si mic, iar eu eram mica de statura. De asemenea imi placea felul in care se auzea cand rosteai: com-pact. Pronuntand cuvantul producea un sunet ca acela pe care artefactul il face cand il inchideai. 

  - Ce inseamna initialele si numerele inscriptionate?

  - Nu sunt sigura. Mi-am plimbat degetele pe literele ACM si numerele 1940 ce erau pe suprafata aurita. Dar priveste, l-am strigat, deschizand obiectul pentru a-i arata ce am inauntru: o mica oglinda facuta din sticla adevarata si un gol unde primul posesor tinuse odata pudra pentru fata, dupa cum imi spunea Bunicul. Acum o folosesc sa tin cele trei tablete de urgenta pe care le are toata lumea - una verde, una albastra si un rosie. 

  - Ce convenabil, adauga Xander. Intinde bratele inainte si observ ca si el are un artefact - o pereche de bratari din platina. Tata mi le-a imprumutat, dar nu pot pune nimic in ele. Sunt fara folos.   

  - Arata bine, totusi. Privirea mea pleaca de la fata lui Xander, la ochii lui de un albastru deschis si la parul blond de deasupra costumului negru si a camasii albe. A fost mereu frumos, chiar si cand eram copii, dar nu l-am vazut niciodata imbracat asa. Baietii nu petrec atat de mult timp cautand haine ca noi fetele. Un costum arata la fel ca altul. Cu toate acestea, ei pot alege culoarea camasilor si a cravatelor si calitatea materialului este mai delicat decat cel folosit pentru hainele de zi cu zi. 

  - Arati bine. Fata care va afla ca el este Alesul ei o sa fie incantata.

  - Bine? m-a intrebat Xander, ridicand din sprancene. Asta-i tot? 

  - Xander, i-a spus mama lui cu amuzament, amestecat cu repros.
  - Esti foarte frumoasa, mi-a zis Xander si m-am imbujorat putin, chiar daca il stiam pe Xander toata viata. Ma simteam frumoasa in aceasta rochie: verde, unduita, scurta pana la genunchi. Sentimentul neobisnuit de netezime a matasei pe pielea mea ma facea supla si gratioasa.
   Langa mine, mama si tata au respirat usor de indata ce Coridorul Orasului (nu sunt sigura de traducerea perfecta) aparea in fata noastra, imbracat in alb si albastru si sclipind cu luminile speciale, ceea ce indica faptul ca o sarbatoare avea loc. Nu pot vedea scarile de marmura in fata Coridorului, dar stiam ca ele vor fi lustruite si slipitoare. Toata viata am asteptat sa calc pe acele scari curate de marmura si sa trec prin usile Coridorului, o cladire pe care am vazut-o de la distanta, dar in care nu am intrat  niciodata.
   Vreau sa deschid pudriera si sa verific daca arat perfect, dar nu vreau sa par increzuta, asa ca imi oglindesc fata pe suprafata ei in loc.
   Capacul rotund al pudrierei imi distorsoneaza trasaturile putin, dar inca sunt eu. Ochii mei verzi. Parul meu brun-aramiu, care pare mai auriu in pudriera decat in realitate. Nasul meu mic si drept. Barbia cu o gropita, asemenea bunicului. Toate caracteristicile exterioare care ma fac Cassia Maria Reyes de 17 ani.      
   Am intors pudriera in maini, vazand cum cele doua parti se potrivesc impreuna. Alesul meu o sa apara in acelasi fel, incepand cu faptul ca ma aflu aici in aceasta seara. De vreme ce ziua mea pica pe 15, data in care Banchetul este tinut in fiecare luna, mereu speram sa fiu aleasa de ziua mea - dar stiam ca s-ar putea sa nu se intample. Poti fi chemat pentru Banchet oricand dupa ce implinesti 17 ani. Cand instiintarea a venit cu doua saptamani inainte, am aflat ca intr-adevar voi participa la Sortare de ziua mea si ca mi s-a indeplinit dorinta la care visasem pana de curand.
   Desi nu a trebui sa astept nici macar o zi pana sa-mi cunosc Alesul, intr-un fel am asteptat toata viata.
  - Cassia, mi-a spus mama, zambindu-mi. Am clipit si am privit-o, infiorata. Parintii mei se ridica, gata sa se debarce. Xander se ridica si el, intinzandu-si manecile. L-am auzit respirand adanc si mi-am zambit. Poate avea si el emotii pana la urma.
  - Mergem, mi-a zis. Zambetul lui este atat de pritenos si de bun; sunt bucuroasa ca am fost chemati in aceeasi luna. Am impartit atat de multe in copilarie si se pare ca o sa impartasim si sfarsitul ei, de asemenea.
   I-am zambit inapoi si i-am oferit cel mai bun salut pe care il avem in Societate.
  - Iti doresc cele mai bun rezultat, i-am transmit lui Xander.
  - Si tie la fel, Cassie.
   In timp ce coboram din tren si mergem spre Coridorul Orasului, parintii mei ma prind de cate un brat fiecare. Sunt inconjurata, cum am fost mereu, de dragostea lor.  

   Suntem doar noi trei astazi. Fratele meu, Bram, nu a putut veni deoarece nu are inca 17 ani, fiind prea tanar sa participe. Primul Banchet la care mergi este mereu al tau. Eu o sa pot participa la Banchetul lui Bram pentru ca sunt sora mai mare. Zambesc, intrebandu-ma cum va arata Aleasa lui. In 7 ani voi afla, dar asta-seara este randul meu. 

   Este usor sa-i distingi pe cei care sunt Sortati; nu doar pentru ca suntem mai tineri decat restul, dar si pentru ca suntem imbracati in rochii frumoase si costume croite, in timp ce parintii si alte rude poarta haine normale, ce ne ajuta sa iesim in evidenta. Oficialii Orasului zambesc mandrii si inima mi se mareste cand intru in Rotunda.        

   Pe langa Xander, care imi face cu mana in semn de la revedere in timp ce traverseaza incaperea pentru a ajunge la locul sau, am vazut o alta fata pe care o cunosteam pe nume Lea.  Ea a ales rochia de culoare rosu-deschis. Este o alegere buna pentru ea, deoarece este destul de frumoasa pentru ca iesitul in evidenta sa fie in favoarea ei. Pare totusi ingrijorata si continua sa invarta artefactul pe care il tinea, o bratara din pietre pretioase rosii. Sunt putin surprinsa sa o vad aici pe Lea. As fi ales-o sa fie Singura.  

  - Uite-te la portelan, mi-a atras atentia tatal meu cand ne-am gasit locurile la masa. Imi aminteste de piesele Wedgwood pe care le-am gasit anul trecut...

   Mama ma privi si isi roti ochii amuzata. Chiar si la Banchetul Sortarii tatal meu nu se putea abtine sa nu observe aceste lucruri. Tata petrecea luni lucrand in vechile cartiere care erau restaurate si preschimbate in noi orasele pentru uzul public. El cerceteaza relicvele care apartin unei societati nu atat de indepartate precum par. Chiar acum, de exemplu, lucreaza la un interesant proiect de Refacere: o biblioteca veche. Alege lucrurile pe care Societatea le-a marcat ca fiind valoroase de cele care nu sunt. 

   Dar trebuie sa rad, deoarece nici mama nu se poate opri sa comenteze pe baza florilor, de vreme ce ele se aflau in zona ei de expertiza ca lucrator la Parcul Dentrologic.  

  - Oh, Cassia! Priveste in mijloc. Crini. Imi strange mana.
  - Va rog sa luati loc, un Oficial ne spune de pe podium. Cina este pe cale sa fie servita.
   Este aproape comic ce repede ne asezam pe scaune cu totii. Deoarece suntem nerabdatori sa admiram portelanul si florile si sa ne intalnim Alesul, dar si pentru a gusta mancarea.  

  - Ei spun ca mancarea este mereu risipita pe Alesi, a spus un om sociabil ce statea langa noi, razand. Sunt atat de agitati ca nu pot lua o imbucatura. 

   Si este adevarat; una dintre fetele care sta mai departe la masa, purtand o rochie roz, se holbeaza la farfurie, fara a se atinge de ceva.

   Cu toate acestea, se pare ca eu nu am aceasta problema. Chiar daca nu ma indop, pot manca cate ceva din fiecare - legume prajite, friptura gustoasa, verdeata crocanta si branza cremoasa. Painea calda. Masa pare ca un dans, ca si cum ar fi si un bal pe langa un ospat. Ospatarii aseaza farfuriile in fata noastra cu maini gratioase, iar mancarea este la fel de aranjata ca si noi. Am ridicat servetelele albe, furculitele de argint, pocalele stralucitoare de cristal de parca era timpul pentru muzica.   
   Tata zambeste fericit in timp ce un chelner aseaza o bucata de prajitura de ciocolata cu crema in fata lui la sfarsitul mesei. 
  - Minunat, a soptit el, atat de incet incat doar eu si mama l-am auzit. 
   Mama mea rade putin de el, necajindu-l, si tata a luat-o de mana. 
   Ii inteleg entuziasmul cand iau o muscatura din prajitura, care este delicioasa, dar nu coplesitoare, intensa si plina de aroma. Este cel mai bun lucru pe care l-am mancat pana acum de la cina traditionala din Vacanta de Iarna, cu luni in urma. Mi-as dori ca si Bram sa manance putina prajitura si pentru un minut m-am gandit sa ii pastrez putin de la mine. Dar nu aveam cum sa i-o aduc acasa. Nu incapea in pudriera mea. Ar fi rau sa o ascund in geanta mamei daca ar fi de acord, dar cu siguranta nu ar fi. Mama nu incalca regulile. Nu o pot pastra pentru mai tarziu. Este acum sau niciodata. 
   Tocmai am bagat ultima bucata in gura cand prezentatorul spune "Suntem gata sa anuntam Alesii"
   Inghit repede si pentru o secunda simt o val neasteptat de furie: nu m-am bucurat de ultima imbucatura. 
  - Lea Abbey.
   Lea isi invarte furioasa bratara in timp ce asteapta sa vada fata de pe ecran. Ea este atenta sa-si lase mainile jos, astfel ca Alesul ei sa vada doar o frumoasa fata blonda si nu mainile sale ingrijorate, jucandu-se cu bratara. 
   Este ciudat cum tinem piesele din trecut in mana in timp ce ne asteptam viitorul.
   Este un sistem, bineinteles, pentru Alegere. In orasele din tara pline de oameni, Alesii sunt anuntati in ordine alfabetica in functie de numele de familie al fetelor. Imi pare rau pentru baietii care nu stiu cand le vor fi anuntate numele, pentru ca trebuie sa astepte pana le va ajunge Aleasa. De vreme ce numele meu este Reyes, o sa fiu undeva pe la mijloc. Inceputul de la sfarsit.   
   Ecranul arata fata unui baiat blond si frumos. El zambeste de indata ce ii vede fata lui Lea pe ecranul unde este el, iar ea zambeste de asemenea. 
  - Joseph Peterson, spune omul. Lea Abbey, perechea ta este Joseph Peterson. 
   Prezentatorul ii da fetei o cutie mica de argint; acelasi lucru i se intampla si lui Joseph Peterson in ecran. Cand Lea se aseaza, se uita lung la cutia de argint de parca ar vrea sa o deschida chiar acum. Nu o invinovatesc. Inauntrul cutiei este un microcard cu informatii despre Perechea sa. Toti le primim. Mai tarziu, cutiile vor fi folosite sa pastreze inelele pentru Contractul de Casatorie. 
   Ecranul se intoarce la prima poza: un baiat si o fata, zambindu-si reciproc, iar pe fundal lumini sclipitoare si un Oficial imbracat in haine albe. Cu toate ca Societatea fixeaza Sortarea sa fie cat de eficienta este posibil, exista totusi momente in care ecranul se intoarce la poza de dinainte, ceea ce inseamna ca trebuie sa asteptam pana se intampla altceva. Este foarte complicata - Sortarea - si eu mi-am reamintit de pasii incurcati ale dansurilor pe care le faceau cu mult timp in urma. Acest dans, oarecum, este unul pe care Societatea il poate crea singura acum.
   Poza dispare.
   Prezentatorul striga un alt nume si o alta fata se ridica in picioare. 
   Curand, din ce in ce mai multi oameni de la Banchet detin cutiile mici de argint. Cativa dintre ei le aseaza pe fata de masa din fata lor, dar cei mai multi tin cutiile cu atentie, nedorind sa lase viitorul sa scape din mainile lor dupa ce abia l-au primit.
   Nu vad nicio alta fata purtand rochia cea verde. Nu ma supar. Imi place ideea ca, pentru o noapte, nu arat ca toata lumea.           

   Astept, tinand pudriera intr-o mana si mana mamei in cealalta. Palmele ei sunt transpirate. Pentru prima oara, realizez ca ea si tata sunt amandoi emotionati.
  - Cassia Maria Reyes.
   Este randul meu. 
   M-am ridicat, dand drumul mainii mamei si intorcandu-ma spre ecran. Simt ca inima imi bate repede si ca sunt tentata sa-mi misc mainile in modul in care o facea Lea, dar am stat dreapta cu obrazul si cu ochii spre ecran. Priveam si asteptam, convinsa ca fata pe care Alesul meu o va vedea va fi calma si adorabila, cea mai buna imagine a Cassiei Maria Reyes pe care o putea prezenta ea.
   Dar nimic nu s-a intamplat.
   Stau si ma uit la ecran si, in timp ce secundele trec, tot ce pot sa fac este sa stau pe loc si sa zambesc. Soapte incep sa se auda in jurul meu. Cu coltul ochiului o vad pe mama incercand sa imi ia din nou mana, apoi o retrage. 
   O fata intr-o rochie verde sta si asteapta cu inima batand. Eu.
   Ecranul este negru si ramane asa.
   Asta poate insemna doar un singur lucru.