Capitolul 1
Își imagina înjunghiind-o și prefăcându-se că era un jaf. Sau poate, se gândea el, o va lua la cățărat, o va împinge de pe un vârf și va spune că a fost un accident, că a căzut. Am vrut să îi zic că nu o să meargă, că în acele seriale CSI de la tv ei întotdeauna îl suspectau pe soț primul.
În schimb, eu m-am cuibărit în jacheta mea, grilajul ceainăriei apăsându-se inconfortabil de tare de spatele meu. Nu îndrăzneam să mă mișc de frică să nu atrag atenția asupra mea. Nu îmi doream să îi știu gândurile. Mi-aș dori să le păstreze pentru el, dar cred că nu avea ce încotro. Gândurile curgeau din mintea lui ca o broască ce ieșea din liman.
Încet, i-am aruncat o privire cu coada ochiului. Cu părul lui șaten aranjat cu grijă la locul lui și cu cămașa albastră cu nasturi și plină de cute arata ca un tată normal din suburban. Dar este un lucru pe care l-am învățat devreme în viața - normalitatea, așa cum o ne-o imaginam noi, nu există. Era uimitor și înfricoșător de ce erau oamenii capabili.
Ochii lui de un albastru pal i-au întâlnit pe ai mei. Inima mea s-a lovit frenetic de coaste. Am lăsat privirea în jos, părul meu lung și negru căzând în jurul feței mele ca o perdea. Și-a dat seama că îl priveam. El se întreba acum dacă sunt virgină și spera că sunt. Pervers. Fierea a urcat pe gâtul meu în sus. Mi-am pus mâinile în jurul ceștii de ceai Chai, sperând că fierbânțeala îmi va încălzi înteriorul. Nu a făcut-o.
Dar tipul care stătea la masa de lângă mine ce își imagina că își ucide nevasta și acum își imagina că mă seduce pe mine nu era problema. Nu, era tipul care stătea pe partea cealaltă de mine, bărbatul cu șapca de vânătoare portocalie-aprins lăsată peste ochi, tipul care aștepta momentul potrivit să jefuiască ceainăria ... el era cel care mă îngrijora.
Pentru un moment m-am gândit să îl alertez pe patron. Bunul simț și anii de avertizment m-au învățat să nu fac asta și am rămas încăpățânat de tăcută. Cu mâna tremurând, am deschis curelușa genții, am apucat cupa și am plecat din separeu.
Conștiența mea îmi striga să mă întorc, să ajut, să spun ceva. Anii de avertizări mi-au luat orice sentiment bun. Am trecut cureaua genții pe umăr și am ieșit repede din cafenea înainte ca vinovăția să mă cuprindă. Afară aerul era aspru, rece. Era toamna devreme și albinele roiau în jurul unui coș de gunoi ce dădea pe dinafară. Am aruncat cupa, având grijă să evit insectele înțepătoare, am tras gluga în vârful capului și mi-am îndesat mâinile în buzunarele moi, căptușite cu lână ale jachetei, încercând să mă încălzesc ... mereu încercând.
Un camion negru a trecut repede pe lângă mine, trimițând frunze căzute portocalii, roșii și galbene prin aer. Pentru o secundă scurtă, în timp ce frunzele cădeau în jurul meu, am simțit că sunt în siguranța unui glob de zăpadă. Dar siguranța era o iluzie. Noi nu eram niciodată siguri. Nici oamenii din cafenea. Nici puținii trecători ce se plimbau pe stradă. Și cu siguranță nici eu.
Un strigăt intens s-a auzit dinăuntrul cafenelei, o cerere înăbușită. Nu trebuia să fiu surprinsă, dar inima mea a sărit nebună în gâtul meu. Oamenii țipau, sunetul fiind sesizabil chiar și prin fereastra de sticlă groasă. Eu nu m-aș întoarce.
Am coborât de pe bordură, m-am uitat spre stânga, apoi dreapta spre stradă. Aveam 5 minute pentru a ajunge acasă la timp și nu puteam întârzia ... din nou sau bunica se va îngrijora. M-am concentrat pe drumul lung care ducea spre mica noastră căsuță în stilul Cape Cod, m-am concentrat pe crănțănitul sfărâmicios al frunzelor de sub adidașii mei, concentrată să respir. Nu puteam reacționa la spectacolul din jurul meu. Nu puteam. Așa cum mă avertizase bunica de nenumărate ori, viața mea depindea de tăcere.
Bum!
O explozie neașteptată a sunat în aer, vibrând ferestrele de sticlă. O grămadă de grauri au zburat din arțarii ce limitau șoseaua. Am tresărit, trăgând în piept o respirație bruscă de aer rece și rezistând impulsului de a cădea pe trotuarul crăpat. Surpriza a dispărut repede și vina a clocotit înăuntrul meu. O vină dezgustătoare care era aproape de nesuportat. Atât de mult regret. Furioasă pe mine, am dat la o parte sentimentele.
O femeie cu părul grizonat care își plimba pudelul pe lângă mine a înghețat, cu privirea fixată pe cafenea.
- Dumnezeule, cred că sunt jefuiți!
Nu am răspuns și am continuat să merg pe troturar, forțându-mi picioarele înainte în timp ce ea scotocea după telefonul mobil.
Respirând adânc, am alunecat căștile de la iPod în urechi. Acasă. Trebuia să ajung acasă înainte să fie prea târziu, înainte ca nervii să ia ce e mai bun din mine și ca eu să mă vărs pe trotuar. Sau mai rău, înainte să mă întorc din drum și să alerg spre cafenea.
Dar chiar dacă am încercat să ignor vina fredonând în același timp cu muzica, neliniștea s-a încleștat de plămânii mei, împidicându-mă să respir. Știam, înăuntrul meu, că aș fi putut să opresc asta. Doar dacă nu aș fi fost o lașă. Doar dacă...
Uneori era groaznic să citești gândurile.
Cartea o puteți downloada gratis de pe Amazon AICI pentru o perioadă scurtă de timp.
Nu ezitați.
Ce părere aveți despre primul capitol?
0 fantasies:
Trimiteți un comentariu