Un înger a plecat dintre noi...

Dragă tataie,

Au rămas atâtea cuvinte nerostite între noi... Acum însă este prea târziu și amintirile prețioase sunt singurele care mi-au rămas. Îmi doresc tare mult să te revăd stând mândru în fața porții, zâmbindu-mi în timp ce mă îndrept spre tine și te sărut pe ambii obraji, așa cum obișnuiam să fac de fiecare dată, de mic copil. Erai propriul meu Moromote, cel care așteapta să se întoarcă nepoții și copiii de la oraș, un om inteligent, puternic și frumos. Nu o să te uit niciodată, nu o să uit cum mă întrebai despre școală și despre lucrurile pe care le-am făcut de când te-am văzut ultima oară, cum intram apoi în casă și ne puneai la masă - un adevărat ritual. Nu conta dacă am mâncat deja și că eram sătulă, era plăcerea ta să ne ai alături, în jurul mesei, de aceea nu te-am refuzat niciodată. Bucatele pregătite cu atâta dragoste mi se păreau cele mai bune și abia așteptam să le gust. De astăzi însă întâlnirile noastre iau sfârșit, la fel și mesele minunate împreună.  

Anul acesta a fost diferit din multe puncte de vedere, dar cel mai mult regret că nu am apucat să te vizitez mai des. Au fost examenele de vină, programul prea încărcat al facultății sau pur și simplu eu, și acum mă doare sufletul că nu am mai vorbit de mult. Nici măcar când mama mi-a spus că te simți rău, că ești răcit, nu am pornit spre tine. Cu toate că ar fi fost prea târziu, pentru că nu a fost o simplă răceală, este cea mai mare greșeală a mea cu care va trebui să trăiesc. Nu mi-am imaginat nicio secundă că nu o să te faci bine, credeam că o să treci și peste asta, că o să fii puternic așa cum te-am știut dintotdeauna, dar când părinții mei au plecat și am rămas acasă, am înțeles ce m-a reținut. Inconștient, mi-a fost teamă că urma să te pierd, că în ciuda cunoștințelor mele medicale nu voi putea face nimic să schimb inevitabilul, așa că m-am ascuns ca o lașă, sperând să traversez marea fără să mă ud, dar m-am înecat... pe uscat. Și te-am pierdut, dragul meu tataie. Te-am pierdut. 

Îmi amintesc cu drag cum îmi povesteai de verile petrecute la fân în copilărie, când plină de energie și curiozitate străbăteam dealurile și văile în căutare de gâze cu care să îmi ocup timpul când voi ceilalți munceați. Pe atunci eram prea mică să ajut, dar la insistențele mele mi-ai făurit o furcă pe măsura mea. Nu ți-am spus niciodată ce a însemnat pentru mine, cât de încântată am fost de micul meu dar și cât am fost mândră că te ajut și eu, așa după forțele mele. Când te conduceam astăzi pe ultimul drum am realizat cât înseamnă pentru mine plecarea ta și golul pe care îl simt când mă gândesc la tine, faptul ca nu voi avea la cine să vin în vacanțele de vară, în acea căsuță plină de magie, cine să îmi povestească cu zâmbetul pe buze de pățaniile din copilărie, cine să aibă mereu o îmbrățișare caldă pentru mine și în special pentru mama, cine să fie darnic cu toată lumea... Nu vei fi prezent la nunta mea, nu îl vei cunoaște niciodată pe cel care îmi va fi alături în momentele grele ale vieții și nici nu îmi vei săruta copiii așa cum ai făcut cu mine. O să povestesc însă tuturor de un bunic model, un bunic ce și-a iubit copiii și nepoții, un om simplu și bun care a avut grijă de familia lui cum a putut mai bine. Îți mulțumesc pentru sfaturile și cuvintele frumoase pe care le-ai avut pentru mine, pentru clipele petrecute alături de tine, pentru dragostea ta și sper că te afli acum într-un loc mai bun, de unde vei avea în continuare grijă de noi, cei care am rămas în urmă, care te iubim și ne gândim la tine.

Cu multă dragoste și dor, 

nepoata ta Diana