Trecutul dinaintea mea... - Partea 9

   Cand am ajuns acasa am luat masa in liniste, urmata apoi de o mica si placuta conversatie cu mama. Se pare ca tata avea din nou treaba si nu ajunsese la timp. Bunica (bucatareasa) avea sa-i incalzeasca ceva cand va veni. 
   Mi-am luat la revedere de la mama si am pornit usor spre bucatarie - piciorul inca ma mai durea. Serios.
   Bunica spala vasele in care tocmai mancasem si le aranja in dulap cu atata indemanare ca m-a apucat melancolia. 
  - Buna ziua, i-am spus eu, facandu-mi cunoscuta prezenta. Va deranjez? 
  - Deloc, draga mea. Vino, ia un loc.
  - Multumesc. 
   Ochii ei blanzi, privire calda o infatisau pe aceasta femeie ca pe un inger. Parul carunt si cret ii era prins intr-un coc ordonat, iar cateva suvite razlete ii inconjurau chipul. Era o placere sa o ai alaturi. Moartea ei de mai bine de trei ani m-a facut sa-i duc dorul foarte mult, iar revederea ei era la fel de dureroasa ca atunci cand am asistat la inmormantarea ei.

  - Ma bucur ca ai venit. Am un cadou pentru tine. Este o mostenire de la bunica mea, iar eu trebuie...
  - Dar...
  - Da, stiu...stiu ca nu sunt bunica ta.
   De fapt esti, mi-am zis in gand. 
  - Eu sunt batrana si nu am copii, asa ca ti-o daruiesc tie, daca doresti desigur sa o primesti. 
  - Este o onoare, i-am spus din tot sufletul. 
  - Asteapta aici. Cobor imediat.
   A adus cu ea o cutie de bijuterii incrustata in lemn, mare cat sa fie cuprinsa in palma. O deschise cu grija de parca nu ar fi vrut sa o distruga. Intr-adevar era foarte veche si probabil foarte fragila. 
   Din ea batrana scoase un lantisor finut de care atarna un frumos pandativ pe care il vazusem pana atunci. In mijloc avea o piatra albastra precum ochii bunicii si ai mei, inconjurata de o inima firava. Era superb!   

  - Va multumesc mult! Este minunat. O sa-l port cu rochia mea de maine. Se potriveste de minune!
  - Stiu, scumpo. Sa-l stapanesti sanatoasa...si sper ca si tu sa-l dai mai departe nepoatei tale. 
  - Desigur. Multumesc inca o data. 
   Atunci o voce familiara a intrerupt momentul de fericire. 
  - Domnisoara Ema! A venit Nathaniel. Va asteapta afara. 
  - Vin imediat, Anne. 
  - Du-te, Ema. La multi ani pentru maine. Distractie placuta! 
  - Multumesc, i-am spus pentru ultima data si am sarutat-o pe obraz, strangand-o puternic in brate. Va iubesc.
   Lacrimile inundau ochii bunicii atunci cand am plecat. Nu a durat mult pana am plans si eu. Am pus lantisorul in cutie si l-am ascuns in masuta de machiaj. Abia asteptam sa-l port, dar trebuia sa astept pana maine. 
   Mi-am luat un sal pe umeri peste rochia frumoasa pe care o purtam si am iesit. Nate se sprijinea de fantana batrana din fundul gradinii, frecandu-si mainile de nerabare..si poate de frig. Era intr-adevar o seara racoroasa. 
  - Buna. Scuza-ma pentru intarziere. 
  - Nu-i nimic. Ma bucur ca ai venit. Inainte sa-mi spui ce ai hotarat vreau sa stii ca nu o sa fiu suparat pe tine, indiferent de ceea ce vei face. 
   L-am luat de mana si l-am privit in minunatii sai ochi pentru a intelege ce urma sa-i spun. 
  - Mergem impreuna, Nate. Parintii mei vor fi nevoiti sa inteleaga ca James nu reprezinta nimic pentru mine. 
   Numai gandul ca acel nemernic s-ar apropia de mine mai aproape de doi metri ma facea sa ma ingrozesc. 
   Am surprins apoi bucuria pe fata lui Nate. Era atat de frumos, iar sufletul lui se potrivea ca o manusa caracterului sau bland. 
  - Ne vedem maine atunci, draga mea. 
   M-a sarutat usor pe obraz si m-a condus pana la usa, apoi a luat-o la fuga spre padure. Parea foarte fericit, iar eu eram impacata. Merita o sansa si cine eram eu sa nu i-o ofer?

- Va urma -