Recenzie "Se numea Sarah" de Tatiana de Rosnay

   Vreau sa ii multumesc Roxanei pentru ca daca nu ar fi laudat aceasta carte (si credeti-ma, merita), probabil nu as fi citit-o decat foarte tarziu. Am terminat-o in aceeasi zi in care am inceput-o - nu m-a lasat inima sa o las din mana.
    Synopsis: 
   Cele doua povesti de viata, cea a lui Sarah din trecut si cea a Juliei din prezent, alterneaza pe durata romanului, actiunea avand loc in Paris.
   Sarah este fiica unei familii de evrei ce a luat parte la atrocitatile sistemului hitlerist. Desi de obicei acestia luau doar barbati si ii duceau in lagare, din data de 16 iulie 1942 atat femeile, cat si copiii au avut parte de aceeasi soarta cruda. Familia fetitei este alcatuita din mama sa, tatal sau si un fratior de patru ani, Michel. Pe Michel il incuie in ascunzatoare lor secreta, cu gandul ca se va intoarce a doua zi sa ii dea drumul, insa Sarah va reusi sa evadeze abia peste 2 saptamani, cand va fi prea tarziu. Evenimentele prin care trece, moartea fratelui ei, cat si a parintilor pe care nu ii va mai revedea niciodata, o marcheaza si nu le va uita pe tot parcursul vietii sale.
   Julia este o jurnalista americana ce ajunge sa locuiasca in Paris si sa se marite cu un francez, Bertrand. Relatia cu familia acestuia nu este foarte buna, bunica Mamé fiind singura de care reuseste sa se apropie. Seful ei ii da de scris un articol despre victimele comunismului din Franta din urma cu 60 de ani. Cu aceasta ocazie descopera ca o familie de evrei, chiar familia lui Sarah a stat in trecut in apartamentul pe care urma sa locuiasca cu sotul ei, lucru ce ii trezeste curiozitatea. Putin cate putin parcurge detaliile vietii lui Sarah pentru a o gasi, insa descopera ca nu mai este in viata.
  
    Parerea mea:      
   Cartea aceasta m-a impresionat, este tulburatoare prin scenele brutale care sunt prezentate in detaliu si lipsa milei pentru semenii nostrii. Soarta lui Sarah te va induiosa prin cruzimea sa, indiferent daca esti fata sau baiat. Daca aveti ocazia sa o cititi, nu ezitati! O sa va placa.   


    Citate:  

• Gândeşte-te la lucruri frumoase, gândeşte-te la lucrurile care îţi plac, la toate lucrurile care te fac fericită, la toate acele momente speciale, magice, pe care ţi le aminteşti…
• În acea viaţă tihnită, blândă, care părea atât de îndepărtată, fetiţa ar fi crezut-o pe mama ei. Pe vremuri credea tot ce-i spunea mama ei. Dar în această lume nouă şi aspră, fetiţa simţea că se maturizase. Se simţea mai bătrână decât mama ei. Ştia că celelalte femei spuneau adevărul. Ştia că zvonurile erau adevărate. Nu ştia cum să explice asta mamei ei. Mama ei devenise ca un copil.
• Voia să o împingă la o parte pe mama ei, voia ca aceasta să stea dreaptă şi să-i privească pebărbaţi plină de curaj, să nu mai tremure de frică, să-şi împiedice inima să bată în felul acela, ca a unuianimal înspăimântat. Voia ca mama ei să fie curajoasă.
• Tatăl îl rugă să vină cu el, să-l însoţească, se ducea doar să-şi ia băiatul şi venea imediat înapoi. Poliţistul îi ordonă să se dea din drum. Tatăl se întoarse la locul lui, adus de spate. Plângea. Fetiţa luăcheia din mâna lui tremurândă şi o puse înapoi în buzunar. Oare cât va supravieţui fratele ei? se întreba. Probabil că încă o aşteaptă. Avea încredere în ea; avea încredere în ea fără reţinere. Nu suporta gândul căfrăţiorul ei o aştepta în intuneric. Trebuie să fie înfometat, însetat. Probabil că i se terminase apa. La fel şibateria de la lanternă. Dar oriunde era mai bine ca aici, îşi zise. Orice era mai bine decât acest iad,duhoarea, căldura, praful, oameni care ţipau, oameni care mureau.
• Cum era posibil ca întregile vieţi să se schimbe, să poată fi distruse şi ca străzile şi clădirile să rămână neschimbate?
• Ma simţeam prost faţă de Antoine. De ce-i plăcea lui Bertrand să mă facă să par americancă falsă, plină de idei preconcepute, mereu critică la adresa francezilor? Şi de ce stăteam acolo şi îi permiteam să îmi vorbească astfel? Cândva era amuzant. La începutul căsniciei noastre, asta fusese o glumă clasică şi îi făcea pe prietenii noştri americani şi francezi să râdă în hohote. La început.
• Totul avea să fie bine. Urma să se întoarcă repede, toţi aveau să se întoarcă în curând. Dar bărbatul era extrem de trist. Pe obraji îi curgeau lacrimi, lacrimi tăcute de neputinţă şi de ruşine, pe care ea nu le înţelegea.
• Ce "lucruri" mai precis? Şi ce însemnă "sigur"? Când o să fie lucrurile "sigure" din nou? Voia să afle la ce se referise cu "lagăr" şi "razie", dar se temea să spună că trăsese de câteva ori cu urechea la discuţiile dintre părinţii ei. Aşa că nu îndrăznise să-l întrebe.
• Ce se întâmplase cu fata frumoasă, cu chip proaspăt, din Boston, Massachussets? Femeia care mă privea din oglindă era la vârsta aceea cumplită între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, o zonă tampon a încovoierii, a adâncirii ridurilor şi a apropierii furişe a menopauzei.
• Ciudat, dar concierge se trezise deja şi îi aştepta la uşa apartamentului ei. Fetiţa observă o expresie ciudată, de satisfacţie, pe chipul femeii. Oare de ce arăta aşa, se întrebă, de ce nu se uita la mama ei sau la ea, ci numai la bărbaţi, ca şi cum n-ar fi vrut să o vadă pe ea sau pe mama ei, ca şi cum nu le-ar fi văzut niciodată în viaţa ei.

   Nota mea: 5/5