Trecutul dinaintea mea - Partea 12

  - Aici erai, șopti ușor o tânără fată blondă, îmbrăcată într-o rochie frumoasă verde. 
  - Vivianne, am rostit eu și Nate în același timp.

Partea 12 - Răzbunare fără limite

  - Ne lași singure, Nate? Vreau să vorbesc cu Ema.
  - Doar dacă ea este de acord.

   Nate mă privi în ochi, așteptând o reacție din partea mea. Am încuviințat din cap, alegând să rămân cu rivala mea. Adevărul era că nici nu îmi mai aduceam aminte motivul pentru care ne uram atât. 

  - Mă găsești înauntru dacă ai nevoie de mine, rosti el, cu toate că știam că nu va pleca prea departe. Eu și Vivianne în același loc însemna cu siguranță război... și artificii.

   Vivianne era la fel de frumoasă și de rea precum o știam, însă acum era îmbrăcată cu mai mult gust decât o văzusem eu. Nu-mi imaginam ce ar fi avut de discutat cu mine, dar curiozitatea și-a spus cuvântul. 

  - Văd că nu te-ai putut abține să nu vi, i-am spus cât am putut de frumos fetei. Știi bine că nu ești bine-venită!
  - M-am decis că este timpul să scap de tine, Ema. Odată cu trecutul poate că se va schimba și prezentul.

  - Ce vrei să spui cu trecutul și prezentul?

  - Nu contează, strigă ea. 

   Veni apoi în fugă spre mine și mă împinse spre marginea balustradei. Chiar nu aveam chef de o bătaie acum... Mă luase pe nepregătite, dar asta nu însemna că voi sta cu mâinile în sân în timp ce ea încerca să mă omoare. Din păcate locul în care mă aflam era foarte mic și strâmt, iar înălțimea era destul de mare până jos.

  - O să te omor și apoi mă voi întoarce la petrecere. Nimeni nu mă va opri. 

   Ura pe care o citeam în ochii ei m-a făcut să mă cutremur puțin. Chiar dacă și ea îmi făcuse viața un iad de foarte mult timp nu puteam să fiu atât de crudă cum era ea în acest moment.

  - Nu înțeleg, i-am spus eu, încercând să-i distrag atenția cumva prin vorbă.

  - M-am săturat de 1730. E de rahat. 

   Iar asta schimba lucrurile radical.

  - Stai puțin...Și tu? am întrebat buimacă. 

  - Nu știu despre tine, dar eu nu am ce căuta aici. 

  - Cunosc sentimentul, i-am explicat eu. Din ce an vii tu? 

  - 2011, rosti ea furioasă, oprindu-se pentru o secundă din a mă împinge de la balcon. Fără să vreau încetasem să mai lupt și ar fi reușit să mă omoare din cauza visării mele. 

  - Și eu la fel.

  - Minți, țipă ea și continuă să împingă. 

   În curând atârnam cu capul în jos, ținându-mă doar de câteva cărămizi ieșite în afară, iar picioarele mi se mișcau incontrolabil, încercând să găsească un punct de sprijin. Cu orice mișcare bruscă aș fi căzut de acolo, iar Vivianne știa asta. 

  

  - Este de ajuns, Ema. Am plecat de aici. Zbor plăcut și numai bine în lumea de dincolo, îmi ură ea cu un zâmbet larg, demonic. 

   Mâinile îmi tremurau, nemaiputându-mi suporta greutatea prea mult. Am încercat să țip, dar nimeni nu m-a auzit din cauza gălăgiei și muzicii de la petrecere.

  - Vivianne, am strigat, conștientă că nu era prea departe. Dar nu s-a întors. 

   Dumnezeu însă era de partea mea de data aceasta.

  - Ema! l-am auzit pe Nate imediat. Ema!

  - Aici, Nate!

  - Unde aici? E prea întuneric...

  - Jos. Repede, nu mai pot rezista. Cad! 

  - Poftim? întrebă speriat.

   După ce m-a ridicat și am ajuns din nou cu picioarele pe o suprafață stabilă m-am prăbușit în genunchi și am început să plâng, făcând abstracție de rochia pe care o purtam și de faptul că nu eram singură. Nu-mi venea să cred câtă ură acumulase Vivianne ... și mai presus de orice ea se afla în aceeași situație ca mine, dar nu m-a crezut. Dintre toate persoanele de ce tocmai ea se afla aici? Ce căuta și ea după ore în școală? Iar domnul B. nu menționase nimic de asta... 

  - Gata, ești în siguranță acum, încercă să mă liniștească Nate. Nu ar fi trebuit să te las cu ea.  Trebuia să știu că nu pot avea încredere în ea. Iartă-mă.        

  - E vina mea... Mulțumesc. Ce m-aș fi făcut fără tine? 

   Am ridicat privirea și i-am întâlnit minunații ochi albaștri. Era atât de cald și de bun! De data asta am fost eu cea care l-a sărutat și nu pentru a mă adapta situației ca data trecută, ci pentru că îmi doream într-adevăr. Găsisem în el ceea ce îmi doream atât de mult. Un sprijin și o nouă iubire. Buzele lui erau dulci și catifelate, iar respirația îmi era întreruptă de plăcerea imensă pe care o simțeam. De parcă ar fi fost primul meu sărut. Și atunci mi-am dat seama cine era de fapt Nate. 

                                                                 - Va continua -      

Trecutul dinaintea mea - Partea 11

    Cartea aleasa ma ajuta sa ma destind si sa ma bucur de caldura celei mai frumoase zile - 22 mai, ziua mea. Nu voi lasa nimic sa imi umbreasca aceasta fericire!


    Partea 11 - Aniversarea


  - Buna, se auzi o voce masculina din spatele meu.
   Am tresarit putin, surprinsa de musafirul neasteptat. Abia atunci mi-am dat seama ca incepuse sa se intunece. I-am zambit, bucuroasa ca a venit. 
  - Nu am vrut sa te sperii. Anne mi-a spus ca te gasesc aici, imi spuse apropiindu-se.
  - Nu-i nimic, Nate. Ai venit tocmai la timp. Eu am pierdut notiunea timpului. Haide, trebuie sa ma schimb. 
   L-am lasat in compania lui Peter, care inca nu plecase, si m-am grabit sa-mi imbrac minunata rochie pregatita - era lunga pana in pamant, asa cum se purta in acest secol si de o culoare mov spre albastru, stransa pe corp  (probabil ar iesi scandal daca as purta ceva deasupra genunchiului :)) ). Culoarea  imi scotea ochii verzi in evidenta si imi cadea ca turnata. Umerii imi erau dezgoliti, dar pe ambele brate rochia se continua cu niste maneci bufante. Parul nu imi mai era asa cret acum, doar putin ondulat, dar nu ma puteam plange. Nu aratasem nicicand mai bine. 
   Cand am coborat cei doi baieti ai mei au ramas cu gurile cascate. 
  - Arati ... superb, ingana Nate, intinzand bratele sa ma cuprinda intr-o imbratisare de urs, din cauza corpului sau atletic format in urma lucrului la camp. La multi ani!
  - Sunteti frumoasa, spuse in final si Peter. Imi permiteti sa va mai sarut o data si sa va urez "La multi ani"?
  - Desigur. 
   Buzele lui s-au apropiat usor de obrazul meu, temandu-se ca il voi respinge.
  - Ema! Au sosit invitatii, ma striga Anne de la balcon.  
   Chiar atunci am intors capul si buzele lui Peter s-au oprit in dreptul buzelor mele, privindu-ma in ochi. Atat de aproape! Ma saruta apoi rapid pe obraz, nu inainte de a inghiti in sec, si ceru permisiunea sa plece, intrebandu-ma inca o data daca am nevoie de el pentru aceasta seara. Raspunsul meu a fost nu, dar...
   Pffiu...uitasem de Nate. Acesta ma privea derutat, asteptand ca eu sa termin cu salivatul. Era un baiat pe cinste si foarte bine educat pentru ca nu spuse nimic, cu toate ca s-a intristat putin. 
  - Esti gata? intreba el cand a observat ca ma trezisem din visat. Esti asteptata. 
   Asa si era. Lumea incepuse sa soseasca si ma cautau din priviri. Cu totii aveau haine care mai de care mai elegante si mai deosebite, dar spre fericirea mea nimeni nu se compara cu mine - puteam vedea asta in ochii baietilor atunci cand am intrat in casa.   

  - Dulceata! ma striga James dintr-un colt al salonului. Vino sa te sarut. 
  - Inceteaza. Am vorbit serios cand ti-am spus ca ma despart de tine.
   Ochii tuturor s-au intors spre mine, atenti la conversatia noastra.
  - Ce spui, draga? ma intreba mama, rasarind ca din pamant langa mine. James Crane este partenerul tau in aceasta seara. O sa rezolvati problema mai tarziu. Apoi incet ca sa aud doar eu: Zambeste si ia-l de brat. Fa-o!
  - Imi pare rau, mama. Nathaniel este partenerul meu acum. 
   Cand s-a intors si a vazut la cine ma refeream a inceput sa tipe, dar stia ca eram incapatanata si ca nu ma putea convinge asa usor. 
  - Sa mai vorbesti cu mine niciodata! imi striga ea, plecand spre bucatarie. 


                                                                                                         ***  
   Dupa ce am terminat cu urarile si cadourile ne-am asezat la masa uriasa din sufragerie, unde bunica pregatise niste bucate alese de iti venea sa te lingi pe degete, iar la final prajiturile ne-au uns sufletele. Ma bucuram ca invitatii au trecut de criza de mai devreme a mamei. Imi parea rau ca ne certasem, dar nu eram de aceeasi parere cu ea. Nu aveam de gand sa il mai suport pe James nici o secunda. 
   Seara s-a desfasurat foarte bine, am dansat si am vorbit cu fiecare persoana in parte, prefacandu-ma ca ii cunosc. Nu a fost usor, dar m-am descurcat. 
   Am gasit la un moment dat prilejul sa petrec putin timp cu Nate si am iesit pe balcon. Acesta ma tinea cu grija de mana, ajutandu-ma sa-mi pastrez echilibrul. Pantofii cu toc imi dadeau batai de cap deja.  
   Partenerul meu purta un costum simplu, negru si o camasa alba, apretata ce ii dadeau o eleganta si o finete de invidiat, chiar daca nu erau la fel de scumpe ca hainele celorlalti. Si nu m-am simtit rusinata o clipa! Nici macar atunci cand mama tipa, furioasa ca nu o ascultasem, iar James isi gasise o alta partenera pentru petrecere.  Putin imi pasa! Poate mama nu isi dadea seama, dar eu stiam ca Nate era de 1000 de 0ri mai pretios decat oricare alt baiat. Simteam asta, desi il cunosteam de cateva zile.  Putin cate putin ma atasam de acest cavaler. Parea desprins dintr-o poveste, doar ca ii lipsea imensa avere si palatul fermecat. Pentru mine insa aceste lucruri nu ar fi avut nicio valoare. 
   In departare, de pe balcon, se vedea fantana, locul nostru de intalnire. Nate imi dadu drumul la mana si facu cativa pasi. Se gandea. 
  - Vreau sa-ti dau cadoul de ziua ta...Stiu ca sunt ultimul, dar vroiam sa fie ceva special. 
  - Nu trebuia! Multumesc. 
   Scoase apoi din buzunarul pantalonilor o cutiuta mica, neagra, invelita in catifea si se apropie de mine. 
   Doar nu o sa ma ceara in casatorie, nu? Abia am implinit 18 ani! 
   Deschise usor cutia si am vazut o pereche finuta de cercei in forma de fluture. Erau foarte draguti! 
  - Oh, Doamne. Sunt minunati. Multumesc!
  - Pareai speriata mai devreme. Ma bucur ca ti-a revenit zambetul si culoarea in obraji, rosti el, vizibil amuzat.
   La naiba, si-a dat seama!
  - Credeai ca am de gand sa te cer in casatorie, nu-i asa? 
  - Sincer...da.
  - Si ai fi acceptat daca as fi facut-o? 
  - Probabil ca nu, i-am raspuns cat se poate de sincer si de direct. Este prea devreme.
  - Iar eu sunt sarac si nu-ti pot oferi ceea ce meriti, continua el. 
   L-am privit intimidata. In universul de unde venam eu nu eram nicidecum bogata.
  - Nu ma deranjeaza, Nathaniel. Inca mai crezi ca imi este rusine sa fiu vazuta in preajma ta? 
  - Nu, dar tocmai ai spus...
  - Ca sunt prea tanara, da. Crezi ca esti pregatit sa te casatoresti la 18 ani? 
  - Nu, ai dreptate. Esti ciudata, Ema. Eu te plac de multa vreme, dar pana acum cateva zile nici nu ma priveai de fata cu alta lume, iar cand mi-am luat inima in dinti sa iti cer sa te insotesc la petrecere ma asteptam sa ma respingi. Ca de fiecare data. 
   Nu am zis nimic, ci l-am lasat sa termine. Aveam parte din nou de aceasta cruda Ema pe care nu o cunosteam. 
  - Toata lumea imi zicea ca sunt doar o distractie pentru tine, dar s-au inselat. Ma bucur. Dar...
  - Ce este?
  - Am vazut astazi cum il privesti pe vizitiu...Il placi, nu-i asa? Nu ma minti, te rog.
  - Imi aminteste doar de un baiat pe care il placeam odata. Atat. Esti un baiat nemaipomenti, Nate.
  - Aici erai, sopti usor o tanara fata blonda, imbracata intr-o rochie frumoasa verde. 
  - Vivianne, am rostit eu si Nate in acelasi timp.     

Trecutul dinaintea mea - Partea 10

   Review partea 9


   Am surprins apoi bucuria pe fata lui Nate. Era atat de frumos, iar sufletul lui se potrivea ca o manusa caracterului sau bland. 
  - Ne vedem maine atunci, draga mea. 
   M-a sarutat usor pe obraz si m-a condus pana la usa, apoi a luat-o la fuga spre padure. Parea foarte fericit, iar eu eram impacata. Merita o sansa si cine eram eu sa nu i-o ofer?


  Partea 10
  
   Cand i-am povestit lui Anne motivul vizitei lui Nate si-a pus mainile la gura sa nu tipe. 
  - Conita! Nu puteti face asa ceva. Stapanii vor fi foarte suparati.
  - Promite-mi ca nimeni nu o sa stie, te rog. 
  - O sa se dezlantuie iadul.
  - Era si timpul, am zis razand. Parca era prea liniste pe aici. 


   Am adormit neintoarsa toata noaptea, mai bine ca niciodata. Cand m-am trezit pregatirile erau in toi si toti roiau ca niste furnici in jurul meu, urandu-mi care mai de care "La multi ani" si daruindu-mi mici atentii: felicitari, bomboane, parfumuri, iar de la scumpul de Peter un buchet din cele mai frumoase flori pe care le-am vazut vreodata, alaturi de cateva randuri scrise marunt pe o foaie de pergament. Dintr-un colt imi zambea oaches un iepure cu urechile ciulite. Acelasi care aparea in toate scrisorile de la el. Langa se afla de fiecare data un mare "Te iubesc" care insa acum lipsea. Am devenit dintr-o data melancolica...
   Abia am fost in stare sa mananc cate ceva de nerabdatoare ce eram. Parul mi l-a aranjat Anne in bucle mari ce imi cadeau pe umeri, dar si machiajul. La final, am folosit trusa proprie pentru cateva retusuri, care zacea ascunsa in ghiozdan. Ce bine ca ma hotarasem sa o iau cu mine de acasa in acea zi!
   Mai erau inca doua ore pana la venirea invitatilor, asa ca am hotarat sa ies afara sa citesc putin in locul preferat. 

   M-am asezat cu grija rochia pe care o alesesem pentru aceasta dupa-amiaza pentru a nu o murdari si stand singura, ascultand ciripitul pasarilor si susurul raului ce trecea la mica departare de casa, am pierdut notiunea timpului pentru cateva minute bune. Soarele imi zambea vesel, intregind parca bucuria pe care o simtea in aceasta zi. L-am zarit pe Peter din departare, periind unul dintre cai, insa am preferat sa nu ma mai gandesc la el, mai ales dupa discutia de mai devreme. 

   Alaturi de minunatul buchet de trandafiri, prietenul meu imi ceru permisiunea sa iasa la intalnire cu iubita lui Carla pe motiv ca era aniversarea lor de un an (de ziua mea!), iar eu  nu aveam nevoie sa ma duca nicaieri cu trasura. Adevarat, dar era ceva ce mi-as fi dorit ca el sa faca: sa fie partenerul meu, asa cum se intampla in prezentul in care traisem pana de curand. Chiar daca ii promisesem lui Nate, pe Peter il iubeam si lipsa lui imi provoca o durere imensa. Totusi, gandul ca nu l-as mai vedea niciodata m-a facut sa-mi reprim aceste sentimente si sa las lucrurile sa decurca in voia sortii. Speram sa ma intorc in lumea mea, iar ea sa ma astepte exact asa cum am lasat-o... Dar oare se va intampla vreodata? 

   Cartea aleasa ma ajuta sa ma destind si sa ma bucur de caldura celei mai frumoase zile - 22 mai, ziua mea. Nu voi lasa nimic sa imi umbreasca aceasta fericire!

  

Trecutul dinaintea mea... - Partea 9

   Cand am ajuns acasa am luat masa in liniste, urmata apoi de o mica si placuta conversatie cu mama. Se pare ca tata avea din nou treaba si nu ajunsese la timp. Bunica (bucatareasa) avea sa-i incalzeasca ceva cand va veni. 
   Mi-am luat la revedere de la mama si am pornit usor spre bucatarie - piciorul inca ma mai durea. Serios.
   Bunica spala vasele in care tocmai mancasem si le aranja in dulap cu atata indemanare ca m-a apucat melancolia. 
  - Buna ziua, i-am spus eu, facandu-mi cunoscuta prezenta. Va deranjez? 
  - Deloc, draga mea. Vino, ia un loc.
  - Multumesc. 
   Ochii ei blanzi, privire calda o infatisau pe aceasta femeie ca pe un inger. Parul carunt si cret ii era prins intr-un coc ordonat, iar cateva suvite razlete ii inconjurau chipul. Era o placere sa o ai alaturi. Moartea ei de mai bine de trei ani m-a facut sa-i duc dorul foarte mult, iar revederea ei era la fel de dureroasa ca atunci cand am asistat la inmormantarea ei.

  - Ma bucur ca ai venit. Am un cadou pentru tine. Este o mostenire de la bunica mea, iar eu trebuie...
  - Dar...
  - Da, stiu...stiu ca nu sunt bunica ta.
   De fapt esti, mi-am zis in gand. 
  - Eu sunt batrana si nu am copii, asa ca ti-o daruiesc tie, daca doresti desigur sa o primesti. 
  - Este o onoare, i-am spus din tot sufletul. 
  - Asteapta aici. Cobor imediat.
   A adus cu ea o cutie de bijuterii incrustata in lemn, mare cat sa fie cuprinsa in palma. O deschise cu grija de parca nu ar fi vrut sa o distruga. Intr-adevar era foarte veche si probabil foarte fragila. 
   Din ea batrana scoase un lantisor finut de care atarna un frumos pandativ pe care il vazusem pana atunci. In mijloc avea o piatra albastra precum ochii bunicii si ai mei, inconjurata de o inima firava. Era superb!   

  - Va multumesc mult! Este minunat. O sa-l port cu rochia mea de maine. Se potriveste de minune!
  - Stiu, scumpo. Sa-l stapanesti sanatoasa...si sper ca si tu sa-l dai mai departe nepoatei tale. 
  - Desigur. Multumesc inca o data. 
   Atunci o voce familiara a intrerupt momentul de fericire. 
  - Domnisoara Ema! A venit Nathaniel. Va asteapta afara. 
  - Vin imediat, Anne. 
  - Du-te, Ema. La multi ani pentru maine. Distractie placuta! 
  - Multumesc, i-am spus pentru ultima data si am sarutat-o pe obraz, strangand-o puternic in brate. Va iubesc.
   Lacrimile inundau ochii bunicii atunci cand am plecat. Nu a durat mult pana am plans si eu. Am pus lantisorul in cutie si l-am ascuns in masuta de machiaj. Abia asteptam sa-l port, dar trebuia sa astept pana maine. 
   Mi-am luat un sal pe umeri peste rochia frumoasa pe care o purtam si am iesit. Nate se sprijinea de fantana batrana din fundul gradinii, frecandu-si mainile de nerabare..si poate de frig. Era intr-adevar o seara racoroasa. 
  - Buna. Scuza-ma pentru intarziere. 
  - Nu-i nimic. Ma bucur ca ai venit. Inainte sa-mi spui ce ai hotarat vreau sa stii ca nu o sa fiu suparat pe tine, indiferent de ceea ce vei face. 
   L-am luat de mana si l-am privit in minunatii sai ochi pentru a intelege ce urma sa-i spun. 
  - Mergem impreuna, Nate. Parintii mei vor fi nevoiti sa inteleaga ca James nu reprezinta nimic pentru mine. 
   Numai gandul ca acel nemernic s-ar apropia de mine mai aproape de doi metri ma facea sa ma ingrozesc. 
   Am surprins apoi bucuria pe fata lui Nate. Era atat de frumos, iar sufletul lui se potrivea ca o manusa caracterului sau bland. 
  - Ne vedem maine atunci, draga mea. 
   M-a sarutat usor pe obraz si m-a condus pana la usa, apoi a luat-o la fuga spre padure. Parea foarte fericit, iar eu eram impacata. Merita o sansa si cine eram eu sa nu i-o ofer?

- Va urma -     

Trecutul dinaintea mea... - Partea 8

   In fata scolii ma astepta din nou Peter, dar de data asta m-am asezat langa el, ignorand rugamintile sale. 
  - Buna ziua, conita! Cum a fost ziua dumitale?
  - A fost bine, draga Peter. La cat servim masa?
  - Peste o ora cel putin. De ce?
  - As vrea tare mult sa imi arati imprejurimile ... sa ma plimb. 
  - In hainele astea, conita? Mergem sa va schimbati si apoi ...
  - Nu, Peter. Acum. Si ... imi poti spune Ema. 
  - Stapana o sa ma omoare, rosti el incetisor, ca pentru sine. 
  - Nu uita ca eu sunt fiica mamei mele, i-am spus eu zambind.

   Astfel am pornit in directia opusa, unde se afla o campie inflorita, iar in departare se zarea un lac limpede. M-am oprit in fata lui si am inceput sa arunc cu pietre in apa pentru a-l stropi pe Peter. 
  - Haide! Te dai batut? l-am intaratat eu. E randul tau.
  - Dar o sa va udati.
  - Atunci ... Prinde-ma!
   Apoi am inceput sa topai dintr-o parte in alta. Nicio reactie. Bineinteles ca nu aveam de gand sa procedez corect, asa ca m-am prefacut ca alunec pe o piatra si ma lovesc la glezna. Cum se spune: Ai grija ce-ti doresti! Am sfarsit prin a ma lovi destul de tare, iar sangele nu intarzie sa apara. La naiba cu planurile!
  - Esti bine? fugi el speriat spre mine. Urata zgarietura. Ai fi putut sa te lovesti mai tare. Fii mai atenta, te rog.
  - Au, am inganat eu. Nu e vina mea ca tu nu stii sa te joci. Supararea se vedea pe chipul meu cu siguranta, ca sa nu mai pun la socoteala ca mi-am intors capul in directia opusa. 

  - Lasa-ma sa te ajut. Poti merge singura? 
  - Nu stiu. Stai sa incerc. 
   Cu putina prefacatorie (nu foarte multa) l-am convins sa ma ia in brate. Sub hainele acestea de muncitor se simtea un corp cu adevarat puternic. Iar ochi...Oh, Doamne! Erau superbi! Negri si adanci, incat eram pierduta pe veci in ei.
  - Asteapta, i-am zis atunci cand m-a asezat cu grija pe "bancheta" calestii si se indrepta spre locul sau. Trebuie sa fac ceva.
  - Ce este? Ai uitat ceva?
  - Da. Sa-ti dau asta. Vino mai aproape. 
   S-a apropiat nedumerit spre mine, asteptand. L-am luat de mana si l-am adus si mai aproape, apoi l-am sarutat pe obraz (chiar daca buzele mele tipau dupa cu totul alt loc). 
  - Multumesc, am rostit. 
  - Cu placere, zambi el rusinat. Nu era nevoie. 
  - Placerea a fost de partea mea. 
   Tacerea domni pentru restul drumului, dar nu ma deranja. Aflata in caleasca, departe de privirea lui Peter ma puteam bucura de sarutul pe care i-l daruisem, mangaindu-mi buzele din 2 in 2 secunde, ca si cum ar fi ramas dovada acolo, o parte din el. Ce bine este sa visezi!

- Va urma - 

Trecutul dinaintea mea... - Partea 7

   In timpul primei pauze, dupa ce m-am plictisit de moarte la cursul de Arte, l-am vazut pe domnul B. stand pe acelasi scaun si servindu-se din acelasi lichid scarbos ca ultima data. Ieri mai exact. 
   Macar el parea el insusi.
   Am intrat in incaperea sa si am inchis-o cu grija. Cand m-a zarit ochii i s-au marit si l-a apucat din nou tremuratul.
  - Buna ziua. Cu ce te pot ajuta, copila?
  - Buna ziua. Domnule B, unde suntem? Este un vis sau...
   De ce nu ma gandisem pana atunci? Ar fi trebuit sa ma intorc la scoala si sa vorbesc cu portarul. Cu siguranta stia mai multe.
  - Nu stiu la ce te referi. Acum pleaca, este timpul pentru urmatoarea ora. Grabeste-te!
   Ma impinse usor de spate spre usa, dar eu nu m-am dat batuta.
  - Vreau sa ma intorc, va rog! Nu este locul meu aici.
  - Atunci nu ar fi trebuit sa pierzi timpul aiurea prin scoala dupa program. Am asteptat o jumatate de ora...
  - Ce vreti sa spuneti cu asta?
  - Scoala este un portal, Ema. Un portal spre trecut.
  - Cum este posibil? Cine mai stie in afara de dumneavoastra? De ce eu?
  - Prea multe intrebari, domnisoara. Putine lucruri sunt imposibile in lumea pe care o cunosc eu si nimic nu ma mai surprinde. Asa sa stii! Slujba mea este sa am grija sa nu se intample accidente de genul. Dar am fost neatent. Gata, pleaca. Deja stii prea multe!
  - O singura intrebare mai am. Va rog...Cum pot pleca de aici?
  - Nu poti. Portalul se deschide o data la 20 de ani. Imi pare rau. 
   Oh, nu!
   Am fugit trantind usa in urma mea. Nu-mi pasa ca toti ochii erau indreptati in directia mea. Ce facusem? 
   Telefonul meu nu avea bineinteles semnal, iar incarcatorul era DESIGUR acasa in sertarul de la birou. Ce-mi pasa pana la urma? Chiar daca l-as fi avut cu mine nu mi-ar fi fost de folos, asa ca l-am aruncat in fundul ghiozdanului pe care cu greu l-am adus la scoala. Nu era tocmai un accesoriu demn de o lady.

..........

   Dupa cum am spus l-am cunoscut pe James. Intr-adevar era foarte diferit de Nathaniel, insa nu intr-un sens bun. Hainele lui erau deosebit de fine, de calitate, dar nu puteau ascunde groaznicul caracter - era foarte increzut si arogant. Avea cum se zicea la noi - fite de baiat de bani gata. Cu toate ca era preferatul mamei trebuia sa fac putina ordine in viata mea. 
  - Buna, draga, rosti James incercand sa ma ia in brate. Ai dormit bine? Eu m-am gandit toata noaptea la tine...
  - Termina cu glumele! 
  - Credeam ca-ti plac glumele mele, ma trase el mai aproape de el. 
  - Ia-ti mainile, James! Vorbesc serios. 
   Nu mai puteam suporta aluziile lui. Toata ziua s-a purtat ca un nemernic, laudandu-se cu inteligenta sa in fata clasei si a profesorilor. 
  - Las-o in pace! l-am auzit pe Nate, apucandu-l de gulerul sacoului. 
  - S-a trezit si coate-goale asta sa vorbeasca. Cine te crezi sa-mi ordoni mie, James Crane? Ema este prietena mea si ma priveste pe mine cum ma port. Poate...
  - Ajunge! S-a terminat. Nu mai suntem impreuna. 
   M-am intors cu spatele la el, l-am luat pe Nathaniel de mana si am parasit sala de curs. Daca eram blocata aici trebuia sa fac cateva schimbari care incepeau acum.

- Va urma -    

Trecutul dinaintea mea... - Partea 6

   Am avut parte de destule momente frumoase pana a trebuit sa merg la culcare (mult mai devreme decat eram obisuita) si speram ca visul sa mai dureze inca putin, sa nu se sfarseasca.
   Cand m-am intins pe giganticul pat regesc si capul mi-a cazut obosit, impovarat de ganduri pe pufoasele perne cu pene de gasca am pierdut contactul cu realitatea.
   M-am trezit iarasi foarte devreme, deoarece era o noua zi de scoala - si spre surprinderea si fericirea mea ma aflam in acelasi loc. Oare eram nebuna si deliram? Sau eram moarta? Niciuna dintre variante nu era valida, cel putin din punctul meu de vedere, asa ca m-am pregatit in liniste, profitand din plin de ajutorul oferit de Anne. Mi-a ales o rochie foarte draguta pentru ziua calduroasa care se presupunea ca va urma si am plecat spre liceu alaturi de Peter. Moralul meu a crescut simtitor in momentul in care l-am zarit si am profitat din plin de timpul petrecut alaturi de el. Am ramas fascinata de felul in care mana cu deosebita atentie minunatii cai si vorbea cu mine. Era foarte relaxant, asemeni primelor zile in care ne-a cunoscut. Chiar daca eu stiam multe lucruri despre el, Peter avea doar o vaga parere despre mine.
   Am aflat cu stupoare ca avea prietena, o servitoare din casa lui Vivianne si ca numele ei era Carla. Dintr-odata universul acesta isi pierdea farmecul. L-am parasit in fata scolii cu sufletul ranit, nestiind ce sa fac pentru a schimba situatia. Ideea ca ar putea iubi pe altcineva in locul meu mi se parea de neadmis. Stiam sigur ca ii eram simpatica, dar de aici pana la dragoste era cale lunga.
   Am parcurs curtea scolii la fel de ingandurata, astfel ca nu l-am zarit decat foarte tarziu pe tanarul ce se apropia de mine cu o viteza uimitoare.
  - Buna, rosti baiatul chipes, cu niste ochi mari, albastri, luandu-ma de mana. Vreau sa vorbesc cu tine inainte sa inceapa ora.
   L-am urmat pana intr-o clasa goala, de parca as fi fost teleghidata, iar aici ma privi atent si foarte serios. Se apropie apoi usor si ma saruta tandru pe buze. Avea un miros placut de parfum, nici prea dulce, nici prea puternic ce imi amintea de ceva - familiar. Baiatul cu ochi albastri si zambet strengaresc imi incalzise inima prin atingerea lui. Ce insemna el pentru mine de fapt? In afara de un strain frumos.
  - S-a intamplat ceva? m-a intrebat el, privindu-ma surprins.
  - Nu, nimic, doar ca...m-am balbait eu.
  - Petrecerea, inteleg. Vroiam sa te intreb daca pot fi partenerul tau, sa te insotesc...daca doresti, desigur. 
   Ma saturasem de teatrul asta. Ma simteam de parca as fi facut schimb de viata cu cineva, despre care nu stiam nimic. In mod surprinzator multe din cunostintele mele erau si ele aici, dar total distincte. Daca era un vis dura al naibii de mult. Nu mai era amuzant sau minunat cum mi se paruse la inceput. Era epuizant de-a dreptul sa joci rolul unei alte persoane, mai ales cand nu cunosteam regulile jocului. 
  - Tu ce parere ai? am insistat, incercand sa aflu de la el relatia noastra exacta. Sarutatul cu un strain intr-o sala de clasa goala nu era tipul meu de divertisment. Daca nu era prietenul meu? Orice reactie m-ar fi dat de gol.
  - Cred ca ai prefera sa mergi cu altcineva, rosti el cat se poate de sincer.
  - Continua.
  - Stiu ca parintii tai nu sunt de acord sa iti petreci timpul cu unul ca mine, din cauza situatiei mele materiale, dar...
   Al doilea baiat fara bani pe lista. Peter si el...oricare i-ar fi fost numele. Cred ca radarul meu pentru baieti era defect. Daca pentru mine nu conta, cu siguranta in epoca in care ma aflam era al naibii de important.
  - Mergem impreuna, bine? i-am raspuns eu hotarata. 
  - Cum ramane cu parintii tai? Sau cu James?
   Acum cine mai era James...Offf!
  - Am uitat de James, asa ca trebuie sa rezolv eu cumva. Vorbim diseara. Te astept la mine la ora 6, bine? 
   Baiatul ma imbratisa rapid si pleca la fel de repede precum venise. 
   Din fericire eram in aceeasi clasa si am aflat ca numele lui era Nathaniel Byrne, iar James...Ei bine, cu el era alta poveste pe care am sa v-o spun curand.               

 - Va urma -  

Trecutul dinaintea mea... - Partea 5

   Am urcat grabita in camera mea si am sarit direct in uriasul pat pufos. Era minunata, dar totusi straina. Imi era dor de masuta mea de machiaj, de laptopul meu, de zgomotul masinilor ce treceau in fiecare minut din zi si din noapte prin fata casei. Mi-era dor chiar si de latratul cainelui vecinului de vizavi care incercase de atatea ori sa ma apuce cu dintii lui draguti de picior. Asta era cu adevarat o premiera :)). M-am ridicat si am luat telefonul din ghiozdan - in aceeasi stare. Cu ce ma ajuta faptul ca aveam atatea numere in agenda, dar nu puteam suna pe nimeni?
   Abia in momentul in care am privit pe geam mi-am dat seama ca ma aflam cu adevarat acasa - cel putin in locul in care urma sa fie construita casa mea in secolul XXI. Gradina cu flori din spate era la fel de frumos impodobita si inflorita precum o stiam, asa ca nu m-am putut abtine sa nu o rog pe Anne sa-mi culeaga cateva pentru camera. Miroseau superb... Iubeam florile. 

   Dulapul era pe jumatate plin de rochii de cele mai calde culori pe care le vazusem vreodata. De incantare i-am strigat lui Anne sa aduca aparatul foto, insa ea se uita stramb la mine, intrebandu-ma ce este aia. Am renuntat la idee, dar nu m-a oprit nimic sa le probez pe toate si i-am daruit si prietenei mele doua cand am vazut cat de mult ii placeau. Cred ca mi-a multumit timp de o ora pentru generozitate si sarea de pe un picior pe altul, tinandu-le strans in brate. Eu eram doar bucuroasa sa impart ceea ce aveam - ca de obicei cu ea.
  - Sunteti atat de buna, conita. Multumesc mult. Este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata...si nici macar nu este ziua mea!
  - Sa le porti sanatoasa, draga mea. Spune-mi, te rog, in ce zi suntem astazi? Am uitat de tot, am intrebat-o, prefacandu-ma aeriana.
  - Cum asa? Este joi, 20 mai, domnisoara. Mai sunt doua zile pana la ziua dumitale, pana la marea petrecere.
  - Da? Ce bine! In ce an?
  - Va bateti joc de mine? 1730, conita.
   "Oh, Doamne! Chiar e secolul XVIII, mi-am zis in gand." Apoi cu voce tare:
  - Si cine vine la petrecere?
  - Toate persoanele pe care le-ati invitat: Sarah, James, David, Jessie, Sam, Andrianne si restul prietenilor tai de la scoala. Va purtati tare ciudat astazi. S-a intamplat ceva?
   "Da, am ajuns intr-un univers paralel unde toata viata mea este intoarsa pe dos. Se poate repara asta cumva?"
  - Nu, am raspuns insa. Doar epuizata.
   Nu cunosteam niciunul dintre numele enumerate de ea, dar speram sa ii cunosc din vedere.
  - Am o veste proasta insa.
  - Ce este Anne?
  - O sa vina si Vivianne. Stiu ca ati insistat ca ea sa nu vina, dar parintii ei sunt prieteni buni cu parintii dumitale si nu am putut face nimic. A fost alegerea dumneata sa nu le spuneti nimic stapanilor despre conflictul dintre voi.
   Aveam o banuiala cine era aceasta Vivianne...
  - Spune-mi cate ceva despre ea...vreau sa fiu pregatita pentru orice va urma.
  - Pai nu va pot zice mai mult decat stiti deja - este blonda, cu parul cret, are ochii albastri, este destul de inalta, dar nu la fel de inalta ca dumneata. Si foarte, foarte rasfatata.
   "Oh, nu! ROSE! Nici aici nu scapam de ea. Noroc ca Anne este prea fericita sa puna intrebarile obisnuite, mereu prea multe."
  - Are si o alunita pe obrazul stang langa ochi?
  - Da, sigur. Puneti niste intrebari ca nu mai inteleg nimic...
  - Trebuie sa ma ajuti. Sunt convinsa ca va incerca sa imi distruga petrecerea. O sa stai cu ochii pe ea...bine?

  - Da, o sa va ajut. Incepem prin a va arata rochia pe care o veti purta.

   Era splendida. Simpla, asa cum imi placea, cu un corset care sa-mi evidentieze talia si lunga pana atingea pamantul, iar cand am incercat si pantofii eram in al noualea cer. Zambetul imi era pana la urechi. Nimic si nimeni nu imi va strica distractia! O sa am grija de asta!

- Va urma -   

 

Trecutul dinaintea mea... - Partea 4

   Am lasat-o pe Belle la bucatarie sa ajute la aranjarea mesei, iar eu am coborat in living. Peretii erau impodobiti cu tablouri ce intruchipau portrete ale unor persoane foarte dichisite, in dreptul fiecaruia fiind scris numele acestuia. Erau stramosii mei: Arthur Wheel, Nicholas Wheel, William Wheel, Helen Wheel, Issobell Wheel, Jane Wheel. Aveam acelasi nume de familie. Eu eram Ema Wheel.
   M-am oprit in fata tabloului lui Helen. Frumusetea ei depasea orice tipar. Parul ei roscat-auriu ii acoperea umerii aproape in intregime, atat era de bogat. Avea insa un zambet rece, de superioritate si o siretenie ascunsa in privire.
  - Buna, draga mea, se auzi o voce cunoscuta din spatele meu. Aici erai. Te-am cautat in camera ta. Masa este gata. 
  - Cine este ea, mama?
  - Este sora mea, Helen, matusa ta. Locuieste in Caterbury. Nu ai mai vazut-o de cand erai mica. O sa vina la petrecere. Ai uitat deja? Ti-am mai spus.
  - Ah, da. Emotiile. E foarte frumoasa.  
  - Seamana mult cu tine, numai ca tu esti si mai frumoasa. Haide, trebuie sa mergem. Steward! Am gasit-o, striga ea.
   Tata aparu in cateva secunde langa mama, luand-o de mana dragastos. Se apropie apoi de mine si ma saruta pe frunte.

  - Cum a fost la scoala, scumpo?
  - Pai...bine.
  - Te mai doare capul, intreba si mama ingrijorata.
  - Nu, mi-a trecut.
  - Masa este servita, striga cineva din bucatarie.
   Ne-am asezat toti trei la masa, tata in capatul mesei, iar eu si mama de-o parte de si alta a lui. Incaperea era grandioasa, frumos decorata, masa lunga, de lemn, fiind incadrata in mijloc.
   Parintii mei erau aceiasi, doar putin mai sofisticati - dar nu aveam de ce sa ma plang. Mama purta o rochie bradata de culoare visinie, pe talie, lunga, iar tata un costum de aristocrat din secolul XVII sau XVIII si o palarie de culoare neagra. Nu am fost niciodata o iubitoare infocata a istoriei, asa ca nu stiam exact.
   Mancarea a fost delicioasa, desi putin nesarata (Stiu ca nu e bun excesul de sare, dar altfel simt ca nu are niciun gust). Semana cu o ciorba pe care numai bunica mea care murise in urma cu 3 ani ar face-o. Am avut dreptate - bucatareasa era nimeni alta decat bunica, dar mult mai tanara decat mi-o aduceam eu aminte. Cand a trecut prin dreptul meu imi zambi calduros si isi pleca capul in semn de salut (Trebuia sa ma obisnuiesc si cu saluturile. Cu greu m-am abtinut sa nu-i spun bine-cunoscutul si mult-folositul "Saru' mana"). Mama i-a dat cateva ordine si apoi s-a intors repede in bucatarie pentru a-si continua treaba.
  - Saru' mana pentru masa, am rostit cand am epuizat tot ceea ce mi-a fost pus inainte. A fost delicios.
  - Sa-ti fie de bine, au rostit amandoi. Apropo... Sper ca nu ai asteptat prea mult pana au venit Peter si Anne sa te ia. I-am tot spus tatalui tau ca trebuie sa mai cumparam o caleasca. In curand vei fi majora si vei avea nevoie de una personala.
   "Asadar caleasca era corespondenta masinei in zilele noastre, am gandit in sinea mea. E bine si asa :))"  
  - Am asteptat foarte putin, am mintit eu. Multumesc, mama. V-as fi foarte recunoscatoare.
   Cu adevarat nici macar nu ma asteptam sa-i vad. Doar era un vis...care tinea mai mult ca de obicei. Incepeam sa-mi fac griji.
   M-am ridicat de la masa, asezandu-mi cu atentie frumoasa rochie roz pal cu flori trandafirii. Era o placere sa o port - ma simteam o printesa...si putin rasfatata. :D
   Am anuntat ca ma duc in camera mea pentru a ma odihni si ca o iau pe Anne cu mine in caz ca o vor cauta. Puteam sa ma obisnuiesc cu o astfel de viata.
  - Sigur, Em. Du-te, mi-a spus mama zambind.
   Era timpul pentru o mica inspecie a casei :D.

- Va urma -        

Trecutul dinaintea mea... - Partea 3

   Tunsoarea lui era invechita, parul des, saten-aramiu, prins intr-o coada lunga, impletita, putin prea mare pentru gustul meu, dar era totusi el. Cu ochii blanzi, calzi, atat de verzi - frumosi. Acum parea mai serios, mai atent ca de obicei. Nu imi acorda insa nici atentia pe care mi-am dorit-o si pe care am asteptat-o atat de mult. Apleca capul in semn de salut si ma ajuta sa cobor.
  - Buna, i-am spus eu, bucuroasa.
  - Buna ziua, conita. Ati avut o zi buna astazi. Sunteti toata un zambet.
   Cumva simteam ca vorbele sale nu aveau nicio insemnatate pentru el, erau doar de complezenta, dar am continuat.
  - Te-am vazut pe tine, i-am raspuns.
  - Nu glumiti cu lucruri de-astea. Ma faceti sa rosesc. Si intr-adevar era imbujorat, deci rusinat. Iti dadu nervos cateva suvite dupa ureche. Nu era deloc acelasi baiat plin de siguranta pe care il cunosteam eu.
  - Nu glumesc...Peter, i-am marturisit. Sunt foarte fericita. Ce avem de mancare? Vii la masa? Sa mancam impreuna...eu, tu si Belle.
  - Stiti bine ca nu am voie. S-ar supara stapana. Noi, servitorii, luam masa in bucatarie. Doamna Coleman a pregatit o ciorba si friptura, desertul e surpriza. O sa va placa. Cine este Belle? Ati pomenit-o mai devreme.
   M-am intors, aratandu-i spre buna mea prietena. Cred ca toate numele erau diferite in visul meu pana la urma. Ma voi obisnui la un moment dat.
  - Aaa. Vreti sa spuneti Anne. Nici ea nu va va putea acompania. Aceeasi regula.
  - Trebuie sa fie o cale. Te rog, Peter.

Peter

   Baiatul era nedumerit. Ma privi cu niste ochi surprinsi, asteptand sa isi dea seama ce se intampla. Atunci i-am privit mai atent hainele - camasa cu guler inalt, pantaloni trei sferturi (la moda in aceste timpuri se pare), haina cu nasturi complicati si vesta pe dedesupt, toate atent apretate. Arata chiar bine in ele. I se potriveau.
  - De ce imi rostiti astfel numele? Ati patit ceva, domnisoara? Sunteti...diferita.
  - Cum? Nu inteleg. 
   Daca m-ai fi intrebat pe mine, nu ma schimbasem deloc de cand invatasem sa merg singura: eram la fel de incapatanata, la fel de impiedicata si mult prea vorbareata.
  - Este prima data cand vorbiti cu mine. De obicei aplecati capul si treceti mai departe. Nu am inteles niciodata de ce, dar nu e de datoria mea sa va fiu prieten, ci vizitiul si ajutorul dumneavoastra.
   Ciudat.
   Nu am apucat sa mai spun nimic, deoarece Belle (sau Anne, in fine) m-a luat de mana si m-a ajutat sa ajung in camera mea (care habar nu aveam unde era - conacul era enorm) si sa ma pregatesc pentru masa. Aici am inteles ce se astepta sa vada ea pe mine - rochii. Rochii lungi, cu jupon si corset, panglica la gat si in par, fundite.
   Oh, Doamne! 
   Dupa ce am terminat aratam superb! Adio bluza mea de trening, blugii clasici si tenisii colorati.
  - De unde ati luat astea? intreba Belle, privind la maldarul de haine aruncate pe patul meu cu baldachin (Cat imi dorisem un astfel de pat!! Se putea mai bine de atat?). Nu am mai vazut asa ceva.
  - Doar o gluma proasta. Nu-ti fa griji.
   Parea sa nu stie nimic si m-am gandit ca nu avea rost sa incerc sa-i explic. Urma sa ma trezesc curand oricum si toate lucruriel acestea minunate vor disparea. Vroiam sa ma bucur din plin de oportunitate.  

- Va urma -    

Trecutul dinaintea mea... - Partea 2

   Am apucat clanta, dar era din nou inchisa.
  "- La naiba cu oboseala asta! De acum incolo o sa ma straduiesc sa dorm mai mult," mi-am zis exasperata de noua situatie in care ma aflam.
   M-am controlat prin buzunare, iar telefonul era in acelasi loc in ghiozdan, dar bineinteles ca nu aveam semnal. In fiecare film de groaza pe care l-am vazut sau cosmar pe care l-am avut se gaseau dificultati care te impiedicau sa intelegi ce se intampla. Pana sa fie prea tarziu. Asa ca telefonul nu-mi era de nici un folos.
   Am privit iarasi in jurul meu. Cladirile ce se vedeau in departare de obicei nu mai existau, negasindu-si locul intr-un astfel de cadru...antic sa spunem. Bine macar ca nu era epoca de piatra. Cu siguranta nu m-as fi descurcat acolo. Ideea de a face foc din scanteile unor pietre era pur si simplu inacceptabil si imposibil pentru mine. 

   Mi-am scos din ghiozdan un caiet ce inca mai avea coperta si m-am asezat pe iarba pe el pentru a ma murdari. Nu m-am panicat, deoarece credeam ca este un vis si asteptam sa se termine. Inutil insa.
   Peste vreo jumatate de ora - aproximativ pentru ca ceasul de la telefon nu mai mergea - am auzit tropot de copite si o caleasca eleganta cu doi cai negri a oprit in fata mea. Din ea cobori Belle imbracata cum nu credeam ca o sa o vad vreodata pe cea mai buna prietena a mea - umil, saracacios. Ea care alegea hainele cu deosebita atentie. Aproape ca imi venea sa rad. Era mai ciudat insa felul in care mi se adresa:
  - Conita. Iertare ca am intarziat. Tatal dumitale a fost plecat si abia acum s-a intors. Cu ce esti imbracata? ma intreba dupa ce ma privi mai bine. Unde-ti sunt hainele?
   Nestiind la ce se referea, am incercat sa schimb subiectul.
  - Nici nu m-ai crede daca ti-as spune.
  - Haide, esti asteptata la masa. Nu vrem sa o suparam pe stapana.
   Am urmat-o, intrandu-mi in rol. Nu a fost greu sa fac asta, mai ales ca o cunosteam pe Belle de atatia ani si, mai presus de toate, era mai bine cu ea decat de una singura.
   Dupa un drum de numai 10 minute trasura s-a oprit in fata unui conac superb, foarte mare. Am vrut sa cobor, insa Belle m-a rugat sa il astept pe Peter sa imi deschida usa.
   Mare mi-a fost mirarea cand am vazut cine era Peter - iubitul meu, Eric.  
      P.S. Mai puteti trimite mailuri pentru concurs pana diseara la ora 22. Multa bafta! Singura conditie in plus este sa nu corespunda cu ce am scris eu. Pupici.

Trecutul dinaintea mea... - Partea 1

  Nu reusisem sa dorm foarte mult aseara, deoarece am fost chinuita de o durere apriga de stomac ce nu a incetat nici dupa ce am luat bine-cunoscuta pastila de aspirina. Abia spre dimineata am reusit sa inchid ochii pentru o jumatate de ora inainte sa imi sune ceasul pentru a pleca la scoala. Curat ghinion.
   Chiar daca hotarasem sa nu ma duc, gandul ca voi pierde recapitularea pentru teza la mate m-a convins sa ma imbrac imediat.
   Din fericire, clopotelul suna deosebit de repede, anuntand ca ziua se terminase. Eu insa nu eram complet treaza nici acum. Mi-am adunat cartile de pe banca, mi-am pus ghiozdanul in spate si am parasit clasa, sperand sa o prind pe Ella din urma. Doar ca scoala era goala si... inchisa.
  - Ce naiba? mi-am zis eu.
   Cu ochii intredeschisi si abia tarandu-mi picioarele m-am indreptat spre atelierul paznicului scolii, domnul B. pentru a descuia poarta de la intrare. L-am gasit intr-adevar acolo, sorbind cu sete dintr-un pahar cu un lichid galben-verzui.
  - Buna ziua, l-am salutat, scuzandu-ma parca pentru deranjul provocat. Usa este inchisa...As avea nevoie de cheie va rog. Daca nu va suparati.
  - Buna, Ema. Ce e cu tine la ora asta? m-a intrebat speriat. Nu ar trebui sa fii aici!
   Asta parea chiar ciudat chiar si pentru el.
   Domnul B. se ridica de pe scaun cu mainile tremurandu-i pe langa corp si se grabi sa ma conduca. Pe coridor se uita atent in dreapta si in stanga de parca s-ar fi asigurat ca nu ne vede nimeni, dar nu mai rosti niciun alt cuvant. Din cand in cand isi trecea mana brazdata de riduri prin parul carunt, incercand astfel sa scape de o mare problema.
   Dar eu tot nu intelegeam ce se petrece.
   Doar atat am observat pentru ca am ajuns la poarta si am pasit afara optimista, salutandu-l din nou, de plecare.
   De indata ce inchise usa am ramas blocata. Curtea scolii era aceeasi, dar totusi diferita. Terenul de fotbal unde profesoara de sport tinea orele nu mai era cimentat si se vedea pamantul amestecat cu iarba la fel ca pe vremea cand terminase mama liceul. Nu traisem pe atunci bineinteles, dar vazusem numeroase poze. Mama era mandra de acea perioada - doar acolo il cunoscuse pe tata. Bancile lipseau, fiind inlocuite de niste unelte de gradinarit vechi, iar gardul ce imprejmuia scoala devenise din lemn.
   Am dat sa ma intorc in scoala, dar si ea se schimbase. Usa de termopan era acum de fier forjat, antica, la fel si cladirea in sine. M-am frecat la ochi in speranta ca nesomnul imi luase mintile si imi incetosase vederea, dar cand mi-am indepartat mainile nu am vazut altceva in loc. Acelasi cadru de parca as fi privit un film alb-negru la tv.
   Oare in ce secol ma aflam? Cu siguranta nu XXI.  

 - Va urma -        

P.S. Am hotarat sa postez povestea. Astept parerile voastre. Pupici.