O zi perfectă pentru meditație...

A trecut ceva timp de la ultima postare "în scris" pe blog, încât mă întreb uneori dacă mai pot forma o frază coerentă sau dacă mă mai numesc blogger în aceste condiții. Îmi doresc să pot scrie la fel de repede precum gândesc, la fel de ușor precum citesc și ca fiecare idee ce-mi trece prin minte să își găsească locul și să nu se piardă cum a apărut, într-o clipită. Atunci lucrurile ar deveni mult mai simple.

Dar să vă explic cum funcționez într-o zi obișnuită. Mă împart între două activități: facultate și literatură. La facultate devin una cu spitalul, suntem o echipă, mă simt ca și cum m-aș întoarce acasă, în elementul meu. Se observă în mișcările mele, în lejeritatea cu care merg pe coridoarele pline ochi. Nu mă intimidează, din contră, îmi place și mă bucur de fiecare moment. Apoi este timpul să merg acasă, cu trenul, și aleg să mă pierd în cărți. E mai relaxant să citești decât să creezi o legătură cu o persoană necunoscută, să porți o conversație, când socializarea de peste zi te-a epuizat complet. Până la urmă nu e așa ușor să lucrezi cu oamenii. Și timpul trece mai repede.

Ziua de astăzi este una dintre acele zile obositoare, petrecute în picioare și fără pauze, care te seacă de puteri până când nu mai știi ce trebuie să faci, la ce stație să cobori și unde te afli. E ziua în care m-am hotărât să nu las praful să se așterne peste blogul meu, de aceea vreau să petrec alături de voi câteva minute, să vă aduc aminte că mai exist și că nu am uitat de voi.

Este timpul pentru o nouă serie de postări de suflet, să revin la forma anterioară. Vreau să-mi recapăt entuziasmul, vreau să scriu despre mine, să mă redescopăr, să mă reevaluez. Vreau să scriu din nou povești, vreau să simt din nou acele stări de împlinire când terminam un capitol și găseam idei la fiecare pas, când puteam sta câteva ore în aceeași poziție tastând fără oprire, chiar și după miezul nopții.

Știu că de foarte multe dintre planurile mele s-a ales praful, că îmi doresc să fac multe, de multe ori prea multe, dar pe acesta îl împărtășesc cu voi și astfel poate lucrurile își vor urma cursul de la sine și mă vor duce în direcția dorită
.
PS: Nu mă judecați prea aspru, aceasta este prima postare după o prea lungă vacanță. Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți alături și sper să redevenim buni prieteni. Pupici și pe curând.

                             DIANA

About the past & future plans

   Au trecut mai bine de trei ani de când am înființat acest blog și trebuie să spun că a suferit numeroase schimbări, care și-au lăsat amprenta și asupra mea ca persoană. Voi cei care mă urmăriți de ceva vreme poate ați observat asta în postările mele. La început m-am axat pe recenzii și povești, activități care mă făceau fericită, dar apoi lucrurile au pornit pe diverse căi de care nu mă simt mândră. Simt că v-am dezamăgit, deoarece am deraiat din zona de confort spre ape mai tulburi, din dorința de a mă descoperi. Am vrut să încerc lucruri noi, din dorința de a fi pe placul tuturor. Dacă trebuie să știți nu am găsit deloc locuri mai frumoase, ci parcă sunt pierdută. Obișnuiam să vorbesc mai mult despre mine, îmi plăcea legătura noastră bazată pe sinceritate. Fiecare cuvânt din partea voastră era o bucurie, fiecare vizită mă inspira, mă stimula să scriu în continuare. 

   Odată cu SuperBlog, competiția la care particip de trei ediții, am devenit leneșă, scriu din obligație, ceea ce nu mă definește. Am început să observ asta și la notele pe care le-am primit în ultimul timp și nu sunt deloc mulțumită. M-am gândit să renunț de câteva ori, deoarece am fost dezamăgită de rezultate, dar eu nu renunț în fața încercărilor. Astfel, am de gând să termin și ultimele probe, iar apoi să revin la realitate, ca dintr-un somn lung. Vreau să mă implic mai mult, să scriu despre cărțile pe care le citesc și despre filmele care îmi plac, să discut părerile mele, să îmi redescopăr plăcerea, libertatea, inspirația. Vreau să mă întorc acasă. 

Veți fi aici să mă primiți înapoi? 

      

Viața în imagini - 6

Bună, dragii mei! Sper că sunteți bine și că vă bucurați și voi de vacanță. Am revenit și eu pe blog cu o postare puțin mai personală, din săptămâna petrecută la mare, deoarece am simțit că era momentul să mai scriu în această rubrică. Pentru că s-a mai sfârșit un an de facultate și meritam să mă relaxez după tot stresul acumulat în ultima perioadă am pornit spre marea cea mare alături de niște prieteni. A fost o experiență foarte plăcută (și cu averse ocazionale de ploaie) de care am avut tare multă nevoie și care mi-a deschis gustul pentru noi aventuri. Enjoy!

 Pe drum. Se poate citi ușor oboseala din priviri. Dar suntem gata să acceptăm orice provocare.

 Satul de vacanță din Mamaia.

 Clipele frumoase devin de neuitat atunci când ai cu cine să le împarți... :*

Pentru că trebuia să avem și noi un selfie. :D

Pentru că am învățat să nu mă mai tem de apă. Majoritatea timpului cel puțin.

Pentru că ador căluții.

Vreme bună, vreme rea, când ai prieteni alături e ușor a te distra. 

 Vă doresc o vacanță cât mai reușită și să aveți un timp minunat.

                                   

                                     Vă pup, 

                                                                         Diana

Moment muzical la Castelul Bran

                          Diana

Aducerea icoanei Maicii Domnului Pantanassa în Șinca Nouă

10 mai 2014

Am avut parte astăzi de o zi minunată la Mănăstirea de la Șinca Nouă (județul Brașov) unde a fost adusă o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea athonită Vatoped de pe Muntele Athos. Despre această icoană se spune că este izbăvitoare de cancer, lucru mărturisit chiar de familia donatoare. Din câte am înțeles, soțul a promis că va aduce în România această icoană dacă soția sa se va vindeca, după ce fusese anterior diagnosticată cu cancer mamar, lucru care după cum puteți vedea s-a întâmplat. 

Evenimentul religios a început la ora 10, pornindu-se alături de icoana sfântă de la biserica din comună până la capătul satului și înapoi, unde s-a ținut apoi o slujbă frumoasă. Au fost prezenți astfel mai mulți membrii ai clerului bisericesc, care nu au ezitat să ia cuvântul, să ne povestească despre dragostea lor pentru Fecioara Maria, mama lui Iisus Hristos și să ne îndemne să le urmăm exemplul. De acolo am plecat cu toții spre Mănăstirea Șinca Nouă, locul unde va rămâne de acum încolo icoana. Drumul a fost lung, dar a fost o experiență plăcută și care a meritat. 

La întoarcere ne-am adunat din nou, de data aceasta la centrul cultural al comunei, unde am servit masa și ne-am bucurat de programul artistic realizat de niște tineri foarte talentați. Locuitorii mi s-au părut a fi niște oameni calzi și primitori, foarte deschiși, alături de care ne-am simțit excepțional. Mi-ar fi plăcut să fi fost mai mulți dintre voi acolo, să luați parte la acest moment special, în care legătura dintre Dumnezeu și credincioși este mai apropiată ca niciodată.   

Mai jos puteți vedea câteva poze pe care le-am făcut cu această ocazie și un mic filmuleț al întregii zile. 

 În drum spre biserică.

 În biserică.

 La mănăstire.

 Programul artistic. 

 În drum spre casă, la întoarcere.

Zărnești. Home, sweet home. 

                                                                      Diana

Heartbreaking TVD moment (5x21) - Spoiler!

Bună, dragii mei. Care mai este viața voastră? Sper că sunteți bine și că vă bucurați de câteva clipe de respiro. Eu mă aflu într-o continuă luptă pentru a împăca cele două vieți paralele ale mele, medicina și blogging-ul, iar mai nou chiar și vlogging-ul, lucru cu care jonglez și pe care încerc să îl perfecționez cât îmi stă în putință și cât îmi permite timpul. Dar nu acesta este subiectul de astăzi.

Vreau să vă povestesc acum despre penultimul episod din TVD care m-a zbuciumat și m-a întristat în aceleași măsură - ”lucru copilăresc” cum ar spune părinții mei.      
Nu știu dacă v-am mai spus, dar în prezent au rămas foarte puține seriale pe care le urmăresc săptămânal, iar principalul este, precum cred că vă așteptați, The Vampire Diaries, care nu încetează să mă surprindă de fiecare dată și să îmi smulgă lacrimi amare prin scenele sale emoționate. Să nu mai vorbesc despre personajele care mi-au devenit foarte dragi după atâta vreme petrecută împreună. Iată că mi s-a întâmplat să rămân șocată și episodul acesta (5x21), în momentul în care lui Stefan i s-a scos inima din piept (la propriu) și a căzut la pământ la picioarele lui Caroline. Chiar nu mă așteptam la asta, deoarece mi se părea mult mai probabil să pățească ceva Damon sau Elena (m-am obișnuit deja), din cauză că Stefan a avut deja destule probleme în acest sezon. Și astfel am luat-o în barbă rău de tot, începând să plâng zgomotos până i-am speriat pe ai mei care nu înțelegeau ce se întâmplă cu mine.    

Voi ați văzut episodul 21? Cum vi s-a părut? 

                                                                        Diana

Provocarea de weekend: Marry, Kiss and Kill

Enjoy!

          Diana

Cum se distrează bloggerii sau Confesiunile unui meeting în Brașov

Nu știu dacă îl cunoașteți pe Bogdan (Boby pentru mine), dar trebuie să știți un lucru despre el - nu am întâlnit persoană mai hotărâtă. I-au trebuit mai puțin de câteva minute să pornească spre Brașov, spre distracție desigur, la o întâlnire între bloggeri. Un impuls a fost de ajuns, în timp ce eu probabil aș fi ezitat. Cred că îi semăn mamei care are nevoie de planificare și multă, multă organizare. Sau poate nu îi semăn chiar atât de mult. Pe atunci eram între două examene, cu o grămadă nesfârșită de cursuri, un dicționar uriaș medical și foarte puțin timp la dispoziție. Apoi am primit un telefon și inima a început să-mi galopeze, gata pentru o nouă aventură. Nu l-am putut refuza desigur pe dragul meu verișor, și am acceptat să mă alătur experienței. A fost o decizie înțeleaptă. 

Cu ceva timp în urmă descoperisem For Sale, un pub cunoscut în Brașov pentru stilul rustic și obiceiul de a mânca alune și de a lăsa cojile să cadă pe jos (pe care aproape l-am implementat și acasă). Desigur l-am sfătuit să ne începem seara acolo. Zis și făcut. La ora 18:00 am ajuns cu prietenul meu, sora mea mai mică și un entuziast Bogdan. După cum i-am spus și lui, localul semăna mult cu grajdul lui tataie și am fost nostalgici amândoi, cu gândul la persoana care ne-a animat copilăria și vacanțele.
Ni s-a alăturat apoi Angelo, un participant mai vechi de la SuperBlog cu care am dezbătut diverse teme și am băut vin fiert, bere, suc sau cafea, fiecare după dorință și plăcere, în așteptarea grupului de la București care a petrecut ziua pe pârtie. Vă las pe voi să vă imaginați conversația pe care am avut-o, dar atât vă spun - a fost foarte interesantă, iar distracția era abia la început. 

 Am profitat bineînțeles de ocazie să facem niște poze cu noul meu aparat foto. Mulțumesc, Boby!

 Ea e Lorena, sora mea mai mică, care m-a întrecut la înălțime și e tare mândră de asta. Mă bucur tare mult că a venit și ea. A fost prima ei ieșire cu „oamenii mari”. :))

Misterioșii bucureșteni de care vă vorbeam erau Claudia Pătrașcu, Albert Budică și Laurențiu, care au însuflețit atmosfera, aducând cu ei zâmbete și voie bună. După o mică gustare ne-am îndreptat spre Schwartz pentru un spectacol de karaoke, unde Boby a fost o adevărată vedetă. Am un mic regret că nu am cedat la insistențele lui să cântăm împreună, dar poate se va întâmpla într-un viitor apropiat când voi mai scăpa la teama de a cânta/vorbi în fața unui public. Până atunci vă las câteva poze de la „eveniment”, cu speranța că data următoare vom fi și mai mulți, să arătăm tuturor că și bloggerii știu să se distreze. 

V-am pupăcit!

 

           Diana

Un înger a plecat dintre noi...

Dragă tataie,

Au rămas atâtea cuvinte nerostite între noi... Acum însă este prea târziu și amintirile prețioase sunt singurele care mi-au rămas. Îmi doresc tare mult să te revăd stând mândru în fața porții, zâmbindu-mi în timp ce mă îndrept spre tine și te sărut pe ambii obraji, așa cum obișnuiam să fac de fiecare dată, de mic copil. Erai propriul meu Moromote, cel care așteapta să se întoarcă nepoții și copiii de la oraș, un om inteligent, puternic și frumos. Nu o să te uit niciodată, nu o să uit cum mă întrebai despre școală și despre lucrurile pe care le-am făcut de când te-am văzut ultima oară, cum intram apoi în casă și ne puneai la masă - un adevărat ritual. Nu conta dacă am mâncat deja și că eram sătulă, era plăcerea ta să ne ai alături, în jurul mesei, de aceea nu te-am refuzat niciodată. Bucatele pregătite cu atâta dragoste mi se păreau cele mai bune și abia așteptam să le gust. De astăzi însă întâlnirile noastre iau sfârșit, la fel și mesele minunate împreună.  

Anul acesta a fost diferit din multe puncte de vedere, dar cel mai mult regret că nu am apucat să te vizitez mai des. Au fost examenele de vină, programul prea încărcat al facultății sau pur și simplu eu, și acum mă doare sufletul că nu am mai vorbit de mult. Nici măcar când mama mi-a spus că te simți rău, că ești răcit, nu am pornit spre tine. Cu toate că ar fi fost prea târziu, pentru că nu a fost o simplă răceală, este cea mai mare greșeală a mea cu care va trebui să trăiesc. Nu mi-am imaginat nicio secundă că nu o să te faci bine, credeam că o să treci și peste asta, că o să fii puternic așa cum te-am știut dintotdeauna, dar când părinții mei au plecat și am rămas acasă, am înțeles ce m-a reținut. Inconștient, mi-a fost teamă că urma să te pierd, că în ciuda cunoștințelor mele medicale nu voi putea face nimic să schimb inevitabilul, așa că m-am ascuns ca o lașă, sperând să traversez marea fără să mă ud, dar m-am înecat... pe uscat. Și te-am pierdut, dragul meu tataie. Te-am pierdut. 

Îmi amintesc cu drag cum îmi povesteai de verile petrecute la fân în copilărie, când plină de energie și curiozitate străbăteam dealurile și văile în căutare de gâze cu care să îmi ocup timpul când voi ceilalți munceați. Pe atunci eram prea mică să ajut, dar la insistențele mele mi-ai făurit o furcă pe măsura mea. Nu ți-am spus niciodată ce a însemnat pentru mine, cât de încântată am fost de micul meu dar și cât am fost mândră că te ajut și eu, așa după forțele mele. Când te conduceam astăzi pe ultimul drum am realizat cât înseamnă pentru mine plecarea ta și golul pe care îl simt când mă gândesc la tine, faptul ca nu voi avea la cine să vin în vacanțele de vară, în acea căsuță plină de magie, cine să îmi povestească cu zâmbetul pe buze de pățaniile din copilărie, cine să aibă mereu o îmbrățișare caldă pentru mine și în special pentru mama, cine să fie darnic cu toată lumea... Nu vei fi prezent la nunta mea, nu îl vei cunoaște niciodată pe cel care îmi va fi alături în momentele grele ale vieții și nici nu îmi vei săruta copiii așa cum ai făcut cu mine. O să povestesc însă tuturor de un bunic model, un bunic ce și-a iubit copiii și nepoții, un om simplu și bun care a avut grijă de familia lui cum a putut mai bine. Îți mulțumesc pentru sfaturile și cuvintele frumoase pe care le-ai avut pentru mine, pentru clipele petrecute alături de tine, pentru dragostea ta și sper că te afli acum într-un loc mai bun, de unde vei avea în continuare grijă de noi, cei care am rămas în urmă, care te iubim și ne gândim la tine.

Cu multă dragoste și dor, 

nepoata ta Diana

Stilul de scris care ți se potrivește (1)

Sunt sigură că ai încercat să scrii de toate până acum, iar prezentarea la persoana I singular ți se pare cea mai la îndemână. Într-adevăr, aceasta este perioada de timp - între preadolescență și adolescență, și chiar postadolescență - în care suntem tentați să valorizăm lucrurile și activitățile la care luăm parte prin raportare la persoana noastră. Nu este nimic greșit în asta, dar putem cu ușurință să pierdem esențialul și detaliile importante. 

Este simplu să descrii totul prin prisma ochilor tăi și a prezenței tale și apartenenței unui loc anume, dar nu devine obositor să faci asta de fiecare dată? Câte persoane sunt ATÂT de atente la ceea ce le înconjoară în fiecare secundă a vieții lor? Mulți nici nu realizează îmbrăcămintea celui din fața lui decât mult mai târziu sau după ce întâlnirea a avut loc. Aici intervine persoana a III - a, cea care ușurează munca celor ca noi. Știe să facă de toate. Descrie foarte ușor și mereu, surprinde personajele în orice loc și moment al zilei, nu doarme niciodată și nu este părtinitor. Un singur lucru nu poate face: nu poate citi gândurile personajelor, dar tocmai de asta există temperamentul și caracterul lor care îi dă de gol. 

Eu am început cu povestirea la persoana I și încă o mai folosesc, dar de curând m-am îndrăgostit de persoana a III - a, de libertatea pe care mi-o oferă. Pot surprinde orice eveniment important al personajelor mele și las cititorilor posibilitatea de a fi cei care evaluează și interpretează temperamentul și caracterul acestora. De asemenea, pot integra paragrafe întregi de descriere, care să zugrăvească universul creat de mine. 
Mai există și nararea la persoana a II - a, însă mi se pare dificil de jonglat cu ea și nu mă atrage momentan. Poate într-un viitor apropiat... 

Care este alegerea ta? 

SuperBlog 2013 - plin de poveste, împliniri, învățături și prieteni noi

Emoții, frustrări, suspans, dar și multă, multă veselie! Acestea sunt cuvintele care descriu cel mai bine competiția SuperBlog 2013, la care am fost încântată să particip. A fost cea mai bună decizie luată, deoarece am învățat lucruri noi despre mine ca persoană și ca blogger, mi-am descoperit limitele (și le-am depășit mai apoi) și am intrat în contact cu oameni frumoși și talentați care mi-au ajuns la suflet. 

Iată că au trecut cele două luni minunate, timp în care am scris articol după articol, 28 la număr, căutând inspirația în fiecare cotlon al minții mele, de cele mai multe ori cu două-trei ore înainte de termen. De câteva ori am și depășit acest termen spre nemulțumirea mea, cu doar câteva minute, dar regulile sunt reguli pentru toată lumea. Au fost momente în care m-am gândit să renunț, momente în care oboseala și-a pus amprenta asupra mea și orele de somn se împuținau, dar de fiecare dată ideile apărute pe ultima sută de metri, când mă așteptam mai puțin, m-au salvat și m-au motivat să scriu în continuare.

Încercările nu s-au oprit aici. Am realizat curând că există șanse slabe să ajung la Straja, la Vila Alpin unde s-a organizat Gala, dar cu ajutorul Claudiei, zâna noastră magică care mi-a oferit soluția salvatoare când m-a părăsit ultimul firicel de speranță, visul meu a devenit realitate.     

O să trec peste orele nesfârșite petrecute în trenul din Brașov spre București și o să ajung la dimineața de 7 decembrie, ziua în care a avut loc Gala SuperBlog 2013. Cu noaptea-n cap, am luat metroul eu, prietenul meu și verișorul meu Bogdan spre Horoscop, unde i-am întâlnit pentru început pe Laurențiu și Dana Lalici, câștigătoarea noastră, cu care am mers în mașina SUV 4 de la Toyota spre Straja și ne-am mândrit că ”avem cu ce”.  Sunt amândoi extraordinari și i-am îndrăgit de la primul contact, i-am simțit ca pe niște vechi prieteni, bucuroși să ne revedem și să călătorim împreună pentru ore bune. Sper să păstrăm legătura pe viitor. Printre cei prezenți se afla și Vlad, unul dintre vitejii șoferi ai evenimentului.  

La o porție delicioasă de mici la Dedulești (spre rușinea mea, pentru prima dată) i-am cunoscut cum se cuvine și pe Valy, domnul Christian, Emil, Iulia și Mădălina de la Vacanțe Speciale, Dan și soția lui Pati, Silvia, Andreea și Teodor, iar mai târziu ne-am fotografiat la Coloana Infinitului a lui Brâncuși (vezi dovada). Mai târziu, la Târgu-Jiu ni s-au alăturat domnișoara profesoară Minerva Lăcătușu și simpatica ei elevă, Daniela.      

Drumul a fost lung, dar cu toate acestea nu m-am plictisit nicio secundă, într-o companie foarte plăcută și peisaje frumoase cu zăpadă, mai multă, mai puțină sau aproape deloc. Pe la ora 15 am ajuns la destinație, cu întârziere, iar acolo am fost întâmpinați de o foarte drăguță și ospitalieră Claudia, pe care am recunoscut-o imediat după zâmbetul ei plăcut și molipsitor. Ea a fost cea care mi-a dezghețat neuronii prin prezența ei și cuvintele calde și m-a făcut să-mi revin când m-am blocat la vederea atâtor chipuri noi. 

 Prima privire ațintită asupra Vilei Alpin din Straja

Chiar dacă mi-a fost teamă de momentul în care o să fiu strigată pentru a primi diploma de finalist (prietenul meu, Laur și Dana știu cel mai bine), cred că am trecut testul. M-am gândit la Raluca Cincu și la ”criticile” ei constructive, când am greșit în exprimare, de emoții, cu speranța că nu voi fi taxată prea tare. 

După prezentarea tuturor celor sosiți la Gala a urmat o petrecere pe cinste, unde am dansat, mâncat și discutat pe cât posibil cu fiecare pentru a ne cunoaște mai bine. Nu uit nici de Daniel Botea care ne-a arătat talentul lui la dans și norocul la brânză, haiosul Geordan și capra lui, Andrei, Traian Uries și căutarea lui de crăciunițe sau Raluca. Sper că v-ați simțit la fel de bine ca mine. Mă bucur enorm că v-am întâlnit, dragi SuperBloggeri și vă mulțumesc că m-ați primit atât de călduros printre voi, un boboc la prima participare SuperBlog!

Alături de verișorul meu Bogdan 

 Fetele de la Vacanțe speciale

 Eu și domnișoara profesoară Minerva

 Eu și Laurențiu la cruce

 Prietenul meu, Claudia Pătrașcu și eu

M-am înscris și eu la SuperBlog 2013

   Discutam zilele trecute cu o prietenă care a participat anul trecut la această competiție a bloggerilor și m-am gândit să mă înscriu și eu. Era și timpul să devin mai implicată și să dedic mai mult timp blogului și cum altfel dacă nu în cadrul unei noi ediții SuperBlog care să mă motiveze? Abia aștept să sosească 1 octombrie pentru a descoperi noile provocări. 

Voi v-ați înscris deja? 

O plimbare la București

 

     Am visat despre această plimbare o jumătate de an, poate mai mult decât atât. Și m-am mulțumit cu asta până când mama mi-a spus: ”Știi ce? Cred că puteți merge weekend-ul viitor la București”. În momente ca astă încep să cred că mama îmi poate citi gândurile. Altfel nu-mi explic. Ha ha. Am plecat într-adevăr după câteva zile, timp în care eu și prietenul meu ne-am gândit ce vom face până la urmă acolo, în afară de faptul că vom vedea expoziția ”The Human Body” de la Muzeul Antipa. Habar nu aveam.

    A fost superb, mai frumos decât mi-am imaginat. Exponatele de la muzeu au fost incredibil de reale și interesante și au redefinit pentru mine noțiunea de anatomie. Regret că nu am avut voie să facem poze, mi-ar fi fost de mare ajutor mai târziu și poate le-aș fi arătat și părinților mei care nu văd în fiecare zi un cadavru jupuit. Nu că și-ar dori... În plus, am petrecut puțin timp în compania verișorilor mei (nu toți, din păcate) și am vizitat cât a fost posibil, într-un timp scurt, Bucureștiul. Pe jos și cu troleul. Brașovul pare foarte mic în comparație cu tot ce am întâlnit aici, dar nu cred că aș schimba liniștea de acasă cu străzile aglomerate și prăfuite prea curând. Într-un viitor apropiat poate.

   

   Apoi am fost la bibliotecă. Îi mulțumesc prietenului meu că nu am auzit replica care stă pe buzele tuturor: ”Ai fost la București și primul lucru pe care l-ai văzut e biblioteca?”. Cred că ați auzit de biblioteca minune contruită de curând în București (nu așa curând de fapt) care are în jur de 12.000 de cărți (dacă nu mă înșel) și mi-am zis”înainte, marș!”... dar se pare că sâmbăta și duminica nu au program. Gardianul din fața clădiri s-a uitat lung la mine și la prietenul meu când ne-am apropiat, de parcă am fi avut o bombă asupra noastră, iar eu mă gândeam de când este o infracțiune să citești. Sau în București se citește numai în cursul săptămânii? :)) 

   Am trecut și pe lângă Casa Poporului, chiar dacă am mai văzut-o și am făcut poze la tot ce am întâlnit în cale și mi s-a părut interesant. Am constatat că aici nu poți vedea stelele și le-am dus dorul. Să privesc cerul este o plăcere enormă pentru mine. Nici Muzeul Satului n-a scăpat nevizitat și mi-au plăcut tare mult toate acele case tradiționale. M-au dus cu gândul la bunici și la vacanțele petrecute la țară. Ce vremuri... Mi-aș dori să fiu iar copil.

   Am auzit multă lume vorbind de Parcul Herăstrău, dar până nu am călcat pe acolo nu am înțeles entuziasmul lor. Foarte frumos, într-adevăr. Data viitoare acolo voi merge prima dată, deoarece mai am multe de văzut.

Colindând pe străzile centrului vechi, ghidați de mulțime și muzică am ajuns la Sport Arena Streetball, un eveniment de care nu auzisem până atunci, dar mă bucur că am avut ocazia să văd câțiva baschetbaliști talentați cum joacă. Era sportul meu preferat în generală, până am descoperit voleiul.     

   Asta a fost plimbarea noastră de două zile și am regretat că s-a încheiat de îndată ce am ajuns acasă. Dar o să mergem din nou, de data asta cu o listă plină de locuri pe care să le vedem, pentru că acum știm la ce să ne așteptăm.   

Câteva poze de pe drum și din timpul plimbării noastre.   

Dacă nu ați văzut-o până acum, în spatele meu e minunata bibliotecă.

În parc.

 Din tren

Voi ați fost plecați pe undeva?