Proba 9 - Ștampila salvatoare

În regatul  minuscul și ordonat al albinelor era mare agitație de la o vreme. Regulile pe care le-au folosit de atâtea miliarde de ani în fabricarea mierii, a propolisului și în construcția stupului erau acum încălcate de orice albină sau trântor cu o fărâmă de inteligență care să „fenteze” sistemul. Această situație a devenit insuportabilă pentru Regină și a decis că era timpul pentru o schimbare radicală. Însă lucrurile erau mult mai complicate decât păreau la prima vedere. Furioasă peste măsură, ea a hotărât să îi execute pe toți cei care nu respectau legile, dar după ce i-a supravegheat pe ascuns câteva zile a realizat că puțini erau cei care își realizau slujba cum ar fi trebuit și că până și pruncii săi iubiți se aflau pe lista neagră a trișorilor. Ce să facă, ce să facă?

Neputincioasă, a convocat pe dată consiliul său de sfătuitori format din cei mai bătrâni trântori și albine, din dorința aprigă de a rezolva problema. Știa că se putea baza pe judecata lor.

- Dragii mei prieteni, vă mulțumesc că ați venit. Ne aflăm într-un moment de cumpănă al stupului nostru și am nevoie de mințile voastre înțelepte. Un dezastru stă să se reverse peste capetele noastre dacă nu luăm atitudine. Poate ați observat că mierea nu mai este la fel de gustoasă cum o făceau părinții, bunicii și străbunicii noștri, chiar dacă rețeta a rămas neschimbată, iar propolisul și-a pierdut puterile binefăcătoare atât de cunoscute. Suntem pe cale să pierdem clienții fideli și tot ce am clădit cu trudă până acum. Ce credeți că ar trebui să facem?

După minute lungi de gândire, sfatul a început. 

 - Măria Ta, am putea să le mărim programul de lucru și să le scădem salariul ca pedeapsă, spuse Mircea, un trântor gârbovit cu o mustață lungă și albă ca neaua. 

 - Sau să îi batem cu parul până când se vor învăța minte, începu și Ștefan extrem de încântat, fluturându-și bastonul în care se sprijinea, cu gândul la regimul comunist strict în care trăise. 

 - Ce-ați zice să angajăm albine și trântori din stupul vecin să îi înlocuim?, adăugă Mariana, căscând plictisită, prea obosită să își țină ochii deschiși. Sigur își vor cere slujba înapoi și vom avea grijă să îi primim doar dacă sunt serioși și muncitori ca orice albină respectabilă.

 - Hmmm... Haideți să votăm atunci, concluzionă Regina încă puțin nesigură, dar observând că nimeni nu mai vorbea. Îmi pare rău Ștefan, dar violența nu este o soluție acum când este vorba de rudele și prietenii noștri. Cine este de acord cu Mircea să ridice mâna.

În acea clipă, în încăpere intră gâfâind Rebeca, confidenta, secretara și prietena Reginei, care a aflat prea târziu de întrunire și din acest motiv întârziase. Își trase sufletul câteva secunde și profită de confuzia celorlalți pentru a lua cuvântul.

 - Draga mea Regină, am găsit eu soluția pe ȘtampileOnline.ro. Tocmai căutam niște produse de papetărie pentru birou pe site-ul lor și atunci mi-a venit ideea. Ștampilele lor sunt cele mai bune.

 - Vrei să îi ștampilești până își fac treaba? râse Cristiana, o bătrânică simpatică pusă mereu pe șotii, amuzată peste măsură. Sunt convinsă că o să reușești... cu ștampilele tale online.

 - Le vom folosi ca semnătură după fiecare tură pentru a ști exact cum decurg lucrurile, cine muncește și cine nu. Și în plus acum se pot personaliza aceste ștampile. Am cumpărat deja una pentru a vă exemplifica. E cadoul meu pentru Regină. Chiar eu am desenat-o.        

 

 - Este cea mai bună idee, declară Regina mulțumită. Mulțumesc, Rebeca. Cine este pentru? 

Unul câte unul au ridicat mâinile, punându-și baza în această nouă invenție, cu speranța că va fi salvarea lor. Atât a fost necesar pentru a readuce pacea și sporul într-un ținut magic, o ștampilă la fel de fermecată.

Articol înscris în competiția "SuperBlog".

Proba 8 - O cină specială

Afară era întuneric când am parcat în fața restaurantului și am început să o sun pe prietena mea Loredana. Niciun răspuns, așa că am sunat din nou și din nou. 

-  Nu-mi spune că nu ai reușit să pleci, Lore... i-am spus când într-un final i-am auzit vocea.

- Îmi pare rău, dar nu am terminat de corectat ultimul manuscris. Acum o oră l-am primit înapoi și colegele mele au nevoie de el mâine la prima oră. Nu pot ajunge la timp, deci reprogramăm pe altă dată. Nu te supăra...

- Off! Iarăși mănânc singură.

- Fac eu cinste într-una din zilele care urmează și mă țin de cuvânt de data asta. Ne auzim mai târziu la un telefon.

- În regulă. Spor!

- Mersi, Raluca. Te-am pupat.

- Te pup și eu. Pa.

- Ciao.

„Acum ce să fac?”, mi-am zis eu dezamăgită peste măsură. Fiindcă îmi era foame și nu gătisem nimic săptămâna asta din lipsă de timp, am decis să cinez în Bella Musica cum plănuisem. Mi-am aranjat frumos rochia neagră când am ieșit din mașină și, ținând într-o mână geanta plic și în cealaltă brelocul cu chei, am intrat în restaurant. Înăuntru era la fel de elegant cum îmi aminteam și imediat am simțit un miros îmbietor de friptură, dus spre mine pe valuri minunate de cântec. Era una din serile cele mai pline, pentru că nu am zărit nicio masă liberă unde să mă așez. Una dintre ospătărițele care mă știau din vedere m-a rugat să aștept până verifică dacă mai este loc și pentru mine. Am urmărit-o cu privirea spre unul din colțurile încăperii unde un bărbat în costum stătea singur la o masă, cu spatele spre mine, astfel că nu îi puteam observa trăsăturile. Părea însă destul de tânăr. După câteva replici, acesta m-a căutat din priviri în timp ce ospătărița îl întreba probabil dacă l-ar deranja să îl însoțesc. Acum regretam că venisem. După felul în care s-a întors mi-am dat seama că nu era deloc încântat, dar în clipa când privirile noastre s-au întâlnit bărbatul mi-a arătat un scurt zâmbet, dar totuși un zâmbet. 

Am pășit înspre el, ca o felină care își caută prada, conștientă de încrederea pe care o emanam prin fiecare por. Îmi doream să fiu dorită, așa că unduirile corpului meu erau pe ritmurile muzicii care ne învăluiau. Când am ajuns lângă el s-a ridicat și mi-a făcut semn din cap să mă așez, având grijă să tragă scaunul pentru mine. Inima mea bătea cu putere deja, dar când i-am zărit chipul în adevărata sa splendoare am crezut că o să îmi sară din piept.

- Bună, i-am spus, afișând cel mai încântător zâmbet al meu. Îți mulțumesc pentru loc.

- Plăcerea e a mea. Hmm.. Miroși bine. Super Playboy, nu-i așa?

- Da, am dat ușor din cap.

- Am fost puțin cam direct, îmi pare rău. Sora mea adoră parfumul acesta.

- Aaa. O înțeleg perfect. 

Conversația noastră a durat secunde, minute, ore, fără oprire. Nu mai simțisem niciodată asta pentru un bărbat. Nu îl plăceam pentru că era minunat, pentru că avea cel mai masculin parfum sau pentru că era galant. Avea într-adevăr toate aceste calități și încă multe altele. Eram fermecată, îndrăgostită și îl doream pentru mine. Am crezut că dragostea la prima vedere era un mit, dar când pasiunea a început să vibreze prin fiecare părticică a corpului meu și o simplă privire de-a lui mă încălzea pe dinăuntru am înțeles că nu era un joc. Era seducție, din partea lui și din partea mea, pură magie. Și mi-am folosit super-puterile pentru a-l cuceri. 

Numai în momentul când am plecat împreună din restaurant, râzând și împreună, am știut că acesta era doar începutul. Un sărut timid, dar care ne-a cuprins sufletele și trupurile ca o aură. Dragostea.     

                                              Articol înscris în competiția "SuperBlog".

Proba 7 - O geantă pe gustul meu

Sunt atât de fericită, dragii mei. Am găsit într-un final geanta perfectă! Ghiciți unde. În magazinul Reeja. Și nu este orice fel de geantă desigur, așa că pregătiți-vă să fiți uimiți. Nu este nici prea mare, nici prea mică și este rezistentă, fiind fabricată din piele naturală. În același timp poate fi purtată ușor pe umeri prin cureaua decorată cu metale și se potrivește cu orice aș alege să îmbrac, deoarece este albă, culoarea mea proferată. Asta nu e tot. Creatorii ingenioși ai aceastei minunate și de încredere prietene a femeilor au rezolvat problema spațiului de care aveam nevoie și care de obicei nu era de ajuns. Înăuntrul ei conține un întreg univers, special pentru folosul meu. În sfârșit pot lua cu mine caietele și cărțile pentru cursuri, o întreagă garderobă în cazul în care va ploua (lucru care de obicei se întâmplă când mă aștept mai puțin) și articolele de make-up pe care mi le doresc și de care am nevoie. Chiar și după aceea mai rămâne loc de niște eventuale cumpărături și pentru mâncarea pentru o zi întreagă la facultate.

Nu e așa că geanta Reeja este visul oricărei fete? Este a mea doar de câteva zile, dar deja conține o mulțime de lucruri, aflate spre încântarea mea într-o completă ordine în buzunarele încăpătoare. Sunteți convinse că își merită banii? Pentru că nu am terminat. Cât de grea credeți că ar trebui să fie o asemenea invenție? Nu mai mult de 200 de grame, printr-un sistem nou (în genul WinRar-ului pentru fișierele din calculator) care comprimă incredibil de mult masa pe care ar fi avut-o o geantă obișnuită. Am scăpat de durerile de spate și de neplăcerea de a o lua mereu cu mine. De acum încolo va fi o plăcere să plec de acasă!    

  

Articol înscris în competiția "SuperBlog".

        

Proba 6 - Ultima vacanță

Bună. Numele meu este Laura și aceasta este ultima mea vacanță pe care o petrec la Straja. De ce ultima, vă întrebați? Pentru că timpul se scurge atât de repede... și mai am doar câteva zile de trăit. Totul a început într-o după-amiază deosebit de caldă a lunii iulie, când mă grăbeam să mă întâlnesc cu niște prietene în centrul orașului la o terasă. Atunci am simțit cea mai teribilă durere cunoscută de mine, la nivelul abdomenului, și după mai multe investigații am fost diagnosticată cu cancer de vezică biliară. Dar aceasta nu era partea cea mai proastă, ci faptul că medicul mi-a spus că mai aveam doar șase luni, fiind prea târziu pentru operație. Cum poate reacționa o tânără de 21 de ani la o asemenea veste? Am plâns. Mult. Pentru felul cum îmi petrecusem ultimii ani din viață, pentru momentele de care nu mă voi mai putea bucura, pentru părinții mei și cel mai mult pentru mine. Pentru că nu era drept. Tot ceea ce știam până în acel moment s-a năruit într-o secundă. 

Au trecut cinci luni de atunci și viața îmi este pe sfârșite. O simt în fiecare celulă a corpului meu care se luptă cu boala, dar care pierde teren din ce în ce mai mult. Durerea este acum insuportabilă și folosesc medicamente pentru a o ține sub control. Mă aflu în mașină alături de mama, care conduce cu atenție pe șoseaua spre Lupeni, acoperită din loc în loc de zăpadă. Am plecat de dimineață de acasă și acum ne aflam aproape de vila Alpin, locația pe care am ales-o să ne bucurăm de cel din urmă Crăciun al meu. Drumul a fost plăcut, chiar dacă mama a stat tăcută și tristă în timp ce eu ascultam muzica de la radio. Îmi este ușor să înțeleg de ce îmi urmărește fiecare mișcare, ca și când în orice secundă aș putea dispărea dinaintea ochilor ei. Așteaptă temătoare inevitabilul. 

Pensiunea de la Straja ne-a fost recomandată de o prietenă și nu am ezitat o clipă să ne bucurăm de facilitățile oferite aici la un preț de vis. Este perfectă pentru anotimpul rece și pentru activitățile de ski și snowboard pe care le practicam de când eram mică, motivul principal pentru care ne și aflam aici. Îi promisesem mamei acum doi ani că o învăț să schieze, iar aceasta era ultima mea șansă. După cum plănuisem, am plecat pe pârtie la terminarea mesei din restaurantul pensiunii, luând din mașină echipamentul pe care l-am adus cu noi. Mama era foarte hotărâtă să învețe și nu s-a dat înapoi nici după câteva căzături, ci s-a ridicat în picioare și a luat-o de la capăt. Sunt atât de mândră de ea!

La întoarcere ne-am relaxat în sala de spa și masaj, timp în care am eliminat tensiunea acumulată și ne-am încălzit. Pentru moment timpul părea că s-a oprit în loc. Mirosul dulce al uleiului folosit pentru masaj ne răsfăța simțurile și parcă pluteam de plăcere. Întoarse în cameră am vorbit în continuu, acompaniate de acordurile care se auzeau din restaurant. Poveștile în care părinții mei erau protagoniști erau cele mai romantice pe care le auzisem și eram fericită să o văd pe mama retrăind vremurile de mult trăite.

Cu puțin înainte de miezul nopții ne aflam la masă, gustând din bucatele tradiționale pregătite cu atâta grijă de bucătăreasă și servite de două tinere zâmbitoare, foarte drăguțe. 
    -  Crăciun fericit, mamă! i-am spus când ceasul a bătut ora 12, privind spre bradul uriaș, frumos împodobit.
    -  Crăciun fericit, draga mea. Să dea Domnul să fii alături de noi cât mai mult.
    -  Amin.
I-am strâns mâna și ne-am zâmbit cu ochii înlăcrimați. Imediat după aceea, un bărbat s-a apropiat de masa noastră și m-a invitat la dans, alături de alte cupluri care se unduiau mlădioase pe ritmul muzicii formației care întrețineau atmosfera. Am privit-o pe mama pentru o secundă și mi-a făcut semn să mă duc. L-am urmat pe ring, mână în mână, foarte emoționată. Era un bărbat plăcut, înalt, cu o ușoară barbă care îl făcea serios și misterios. Părul lui blond, tuns scurt, era aranjat și îi scotea în evidență ochii sclipitori verzi. Dar nu persoana conta, ci gestul său prin care m-am simțit cea mai frumoasă. Am dansat împreună „The time of my life” și mi-am dat seama că totul se întâmplă cu un motiv. I-am mulțumit la final, sărutându-l pe obraz. Mai târziu în cameră am dormit cu mama, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru o zi minunată. 

Astfel de momente sunt exact ce am nevoie pentru a fi puternică. Nu știu cât mi-a mai rămas. Fie că sunt zile sau săptămâni, asta nu e important. Până atunci sunt hotărâtă să trăiesc fără regrete, ca și cum ar fi ultima mea zi.  

 

 Articol înscris în competiția "SuperBlog".