Ceva vechi...despre dragoste și Eminescu

   Am făcut curățenie printre niște caiete mai vechi și am găsit o compunere din liceu pe care mi-a făcut mare plăcere să o scriu la timpul acela. După o discuție cu o prietenă a mea am reușit să ajung la versiunea finală, cea pe care aș dori să v-o arăt și vouă... Partea cea mai rea este că respectiva prietenă m-a dezamăgit într-o oarecare măsură și a trecut o lună de când nu ne-am mai vorbit. Tocmai de aceea, când am recitit ceea ce am scris aici m-a răscolit puțin mai mult decât mă așteptam. Enjoy!

   Obosită de atâtea fețe ce se oglindesc în viața mea cu o tentă nepăsătoare, lăsând în sufletul meu crud de adolescentă păreri de rău și în același timp o stare de melancolie, mă întorc să-mi descarc oful în paginile din cartea amintirilor, și anume jurnalul, ce mă poartă departe de firele pământești ce nu lasă în urma lor decât răni ascunse, ezitând să exploreze cel mai profund sentiment - dragostea, ce poate învălui ființa umană într-un mod inexplicabil și de neînțeles. 
   Deschid un volum de poezii al lui Eminescu, un vechi prieten ce îmi împărtășea întotdeauna până și cele mai ascunse secrete ale sale, și încep a citi... Rămân din nou plăcut uimită de forța și creativitatea lui de a-și exprima sentimentul și dorința de iubire ce nu poate fi posibilă decât în vis, sentiment paralel cu regretul față de iubirea pe care poetul țintește, dar care se dovedește a fi imposibil de atins în lumea reală. Un exemplu clar este surprins de poezia „Dorința” ce sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite. Această idilă romantică roiește în jurul intensității visului de dragoste ideală pe care poetul dorește să o atingă. 
   Poezia îmi dezvăluie puțin câte puțin iubirea din perspectiva lui Eminescu, o iubire realizată într-un spațiu destins, familiar, în care eul liric se simte protejat în prezența prietenului său codrul care este părtaș la sentimentele sale și îi oferă posibilitatea de a fi fericit în lumea viselor. Natura este umanizată și se emoționează la manifestarea sentimentului de iubire. Elementele naturii ocrotitoare sugerează un loc tainic al iubirii, al visării, în care se manifestă. Teiul este simbolul iubirii care amplifică sentimentul de dragoste unică, profundă. 

   Eminescu are un portret general al iubitei, valabil în toate poeziile, aceasta fiind conturată cu „părul galben” și fruntea albă, sugerând puritatea și perfecțiunea căutată de poet în persoana iubită.
   În iubire se simte mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăiește și de aceea când iubim putem trece peste orice: iertăm, îndreptăm, realizăm totul pentru acest sentiment care ne mistuie neîncetat sufletul și care sporește în intensitate, înălțându-se asemenea unei flori ce emană speranța unei iubiri eterne, spre absolut. 
   Iubirea lui Eminescu este efemeră, o „floare albastră” ce face posibilă uniunea pământului cu universul nemărginit. El își caută perechea printre stele, în ceruri înalte, tinde spre perfecțiune, căutând dragostea eternă care rămâne alături geniului peste veacuri. Din cauza aspirațiilor sale înalte realizează abia când este prea târziu că a pierdut adevărata iubire care este aici pe pământ. 
   Părerea lui Eminescu față de iubire diferă într-o oarecare măsură de a mea. Eu cred că iubirea nu trebuie consumată în grabă, ci savurată, este ceva ce durează o viață de om, ce odată cu trecerea anilor înflorește din ce în ce mai mult, este cheia dificultăților pe care le întâmpinăm. Ea poate preschimba totul, poate uni coordonatele lumii, ne poate face mai buni și mai toleranți față de anumite lucruri.   Dragostea îi vindecă pe oameni, atât pe cei care o dăruiesc, cât și pe cei pe care o primesc. Trist este că geniul nu se poate împlini prin intermediul iubirii și este pedepsit de soartă să își trăiască viața doar imaginându-și iubirea ideală. În ochii lui Eminescu iubirea este o dulce iluzie ce se naște din lumina razelor de lună, din căldura pământului, din lacrimile norilor, este ca o barcă pe valurile nesigure, înfricoșătoare și primejdioase ale mărilor. Este fragilă, ușor de destrămat, se poate nărui oricând, este ca o flacără în întuneric ce poate fi stinsă de furtunile trimise de zeii ce invidiază iubirea dintre muritori. Doar alături de persoana potrivită poți prinde aripi și te poți simți de neînvins în fața obstacolelor ce vin.  
   Iubirea trebuie trăită și împărtășită într-un cadru intim, romantic, la lăsarea serii, conferind intimitate și farmec cuplului îndrăgostit. Luna ia parte din depărtare la clipele minunate și devine ocrotitoarea iubirii celor doi. Pentru romantici, natura reprezintă o temă foarte importantă, este sălbatică, spectaculoasă și neatinsă de mâna omului. 
   Închid ochii... este întuneric, iar încotro îmi îndrept privirea zăresc pădurea copilăriei mele... Privesc cu atenție...peisajul începe să se schimbe, poteca care mă călăuzea și îmi servea drept ajutor nu mai este, s-a stins. În urmă rămâne doar codrul lui Eminescu - întunecos, de nepătruns, în care cu siguranță m-aș pierde dacă m-aș găsi acum, acolo. Doar luna mai este aceeași, dar abia dacă se mai vede după copacii uriași, crescuți parcă pentru a ascunde totul de ochii iscoditori ai lunii. 
   Încerc să găsesc o cale de ieșire, dar mă afund din ce în ce mai adânc în pădure și fără șansa de a mă întoarce de unde am plecat. Merg, merg și nimic... dar - stai! O lumină... Spre dezamăgirea mea este doar lacul lui Eminescu în care se oglindește mândră, luna. Dar poetul avea dreptate... dragostea reprezintă vitalitate, asemeni apei care este un element al vieții. Ea pare a fi ceva supraomenesc ce ne duce cu gândul la lumea basmelor unde totul este posibil și unde nimeni și nimic nu poate face față iubirii. 
   Deși experiența mea de viață nu este asemenea poetului, pot totuși susține că iubirea este un trandafir cu spini, ce te poartă pe culmile fericirii, dar atunci când ajungi la înălțime, în vârful piramidei nu trebuie să uiți că oricând îți poți pierde echilibrul și poți cădea pradă prăpastiei dezamăgirii. Iubirea râde de noi asemeni piramidelor ce zâmbesc în fața timpului. 
  - Diana! E ora de culcare.
   Tresar. Pierdută în universul lui Eminescu am uitat de timpul care trece nepăsător, așa că dragă jurnalule, trebuie să mă opresc aici, deoarece aș putea vorbi la nesfârșit despre creația lui Eminescu care este o sursă inepuizabilă de inspirație.
       

 -D.