Partea 1

  Drumul curgea lin si fara obstacole. Am pornit de mai bine de trei ore de acasa, dar nu am ajuns inca la destinatie. Soarele a parasit de ceva timp cerul, acum de culoarea noroiului, presarat cu un numar exagerat de nori. Picuri mici si desi de ploaie inundau atmosfera, facand dificila inaintarea. Stergatoarele incercau din rasputeri sa ma ajute, insa erau infrante de abundenta si persistenta picaturilor.

  Mai aveam de mers in jur de o ora, asa ca imi puteam permite o scurta oprire. Am directionat masina spre marginea drumului si am aprins becurile din interior. Nu agreasem niciodata intunericul, deci noaptea si soseaua pustie pe care o alesesem au readus frica pe care o simtisem de copil. Astfel, am blocat masina si mi-am scos din portiera pachetul de biscuiti si punga cu bomboane de ciocolata pe care le luasem pentru orice eventualitate. Dupa ce am rontait cativa biscuiti si vreo 2-3 bomboane, am pornit motorul si am aprins farurile.

 Eram asteptata de prietena mea, Lisa, si o anuntasem ca urma sa ajung in jur de ora 22, deci eram deja in intarziere. Telefonul mi se descarcase...din nou. Imi pusesem in gand de mai bine de o luna sa-mi cumpar o baterie noua, dar amanasem din cauza ultimelor evenimente. 

 In departare se vedea un om batran venind, sau cel putin parea un om, aplecat putin de spate. Nu avea umbrela, deci era ud pana la piele si abia se misca. Daca ar fi fost trafic la ora aceasta, as fi trecut indiferenta pe langa acest omulet, fara vreo mustrare de constiinta, gandindu-ma ca altcineva si-a facut mila cu el si l-a ajutat sa ajunga pana la urmatorul oras sau pana la adapost. Nu imi puteam explica ce fel de persoana ar fi plecat pe o astfel de vreme, la apusul serii. Cu siguranta nu cineva asemeni mie. Abia daca ieseam din casa in zilele in care ploua, bineinteles daca nu eram nevoita. Nici macar umbrela mea supradimensionala nu putea opri apa care se strecura peste tot, mai ales in perechile mele de pantofi. Deci..acum e acum. Ce sa fac? Nu ma lasa sufletul sa parasesc un om in nevoie, dar siguranta mea era inainte de toate. Asa am si facut.

  Am inaintat putin si pe masura ce distanta dintre noi scadea, pe atat mi se parea mai mica persoana. In drept, am stationat si am privit prin geamul din stanga, cel al soferului. Frigul de afara mi-a patruns pana la piele si simteam cum incep sa tremur. Persoana pe care ma tot gandeam sa o ajut era doar un...caine. Da, un catel negru de statura medie, cu o blana deasa si ciufulita. Un zambet mi-a aparut pe fata, reflectand la ceea ce se intamplase pana acum - imi era frica si de propria-mi umbra. Linistita si relaxata, am apasat pedala de acceleratie, nu inainte de a arunca o ultima privire animalului plouat de pe marginea soselei, observand felul in care acesta ma privea: la fel ca baietii din liceu, cu pofta, dorinta si invidie ca nu ma puteau avea. Nu ma mai simtisem astfel de mai bine de 4 luni, de cand absolvisem liceul si intrasem la Facultatea de Psihologie. Foarte ciudat!

  Am zarit casa Lisei din departare, aceasta fiind singura pe o raza de doi kilometri cu luminile aprinse - sigur ma astepta. Am intins mana si mi-am ridicat maneca, incercand sa imi dau seama cat este ceasul - 22:45. Dupa ce mi-am parcat masina langa BMW-ul ei 116d de culoare rosie, in doua usi, si mi-am luat putinele bagajele pe care le aveam, am sunat la usa.

   - Buna, Care. S-a intamplat ceva? Ai intarziat, m-a asaltat Lisa de cum a deschis, luandu-mi bagajele din mana.

   - Am condus mai incet din cauza ploii, am incercat eu sa o linistesc. Dintotdeauna isi facuse cele mai multe griji. O cunoasteam prea bine...

   - Haide, intra. 
                                          Va urma...