A new life - partea a 18 - a

     - A fost diagnosticată cu cancer.
    Acesta este unul dintre momentele în care orice strop de furie pe care l-ai simți pentru cineva se evaporă și rămâne doar durerea. Mama avea cancer. 

Aici puteți găsi partea a 17 - a și aici întreaga poveste.

Partea a 18 - a 

Simțeam nevoia să zbier. Atât de tare încât să îmi pierd vocea, iar odată cu ea să mă părăsească și durerea din capul pieptului și golul din stomac. Sau să mă mistuie ca un foc puternic până să nu mai rămână nimic din mine. Una din două. Mintea mea a început să gonească frenetic și dintr-o dată ideile mele precedente și furia pe care o simțeam față de mama s-au evaporat. Acum îmi doream să fie fericită cu noul ei iubit într-o vacanță la malul mării, să zâmbească la soare, cu picioarele adâncite în nisipul fin. Să își trăiască viața departe de noi, să fie într-adevăr persoana pe care o învinuisem în tot acest timp.

Nu mai știu cum să mă manifest, fiindcă trupul îmi este amorțit de durere și de atâta gânduri ce mi se învârt prin cap. Fac ture continue prin cameră pentru a-mi reveni, însă nu spun nimic pentru a nu o trezi pe sora mea și între timp îmi îndes bucăți de mâncare, acum rece, din farfuria de pe masă. Fiecare mișcare mă epuizează, dar nu mă opresc, ci sunt mai hotărâtă să nu mă dau bătută. Tata mă privește trist, cu o expresie a chipului care îmi frânge inima. Îmi dădeam seama că regreta că îmi spusese adevărul. 

Eu regretam cu totul altceva. Regretam că nu am realizat ce s-a întâmplat cu ea, că în ultimele luni petrecute împreună nu mi-am dat seama că era slăbită, tăcută și că petrecea ore întregi închisă în camera ei. Ar fi trebuit să vorbesc mai mult cu ea, să am grijă de ea, să observ toate aceste schimbări. Cred că este de vină meseria ei de medic. Pentru că ea știe mai bine decât oricine ce înseamnă să ai grijă de o persoană bolnavă, știe cât suferă cei rămași în urmă atunci când cineva apropiat îi părăsește, când toate medicamentele de pe lume nu mai fac față. Iar ea, printr-o ultimă încercare de a face ce este mai bine pentru noi, a ales să nu avem o astfel de responsabilitate. 

Mă gândesc apoi cum să ajung în Seattle, să o vizitez pe mama la spital și cum aș reacționa în acel moment. Oare s-a schimbat? Și-a lăsat cancerul amprenta asupra corpului ei? O să o găsesc întinsă pe un pat alb, slăbită, neputincioasă, plină de remușcări și tristă? Răspunsul aveam să îl găsesc acolo și acum eram sigură că trebuia să merg.

 - Vreau să o văd, tati. 
 - Dar...
 - Astăzi.   

- Va urma -